La mulți ani, dragi ascultători, și bun găsit la o nouă ediție specială a emisiunii „Părinții Bisericii, învățătorii noștri”. Sunt preotul Narcis Stupcanu și vă invit să rămâneți alături de mine pe frecvențele Radio TRINITAS preț de o oră.
Dragi ascultători, suntem în prima zi din an, anul 2022, pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a dedicat rugăciunii și sfinților isihaști: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț. Așadar vă invit să reflectăm împreună la imaginea sfinților isihaști și să-i descoperim alături de invitații noștri pe sfinții pe care anul acesta îi vom sărbători în mod special. Rămâneți alături de noi.
Personalitate marcantă a secolului al X-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog este unul dintre cei mai mari isihaști ai ortodoxiei. Mai multe aspecte despre viața și opera Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog vom afla dintr-un interviu realizat alături de părintele profesor universitar doctor Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.
Realizator Pr. Narcis Stupcanu (NS) – Părinte profesor, bine ați revenit alături de noi. Discutăm despre Sfântul Simoen Noul Teolog. Cine a fost Sfântul Simeon?
Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Pătuleanu (CP) – Sfântul Simeon Noul Teolog s-a născut la cumpăna veacurilor al X-lea și al XI-lea, 963 este anul nașterii sale, în ținutul Paflagoniei. A fost educat la școlile din Constantinopol, pentru că unul dintre unchii săi lucra în administrația împărătească. De foarte devreme, încă de la vârsta de 14 ani, Sfântul Simeon Noul Teolog mergea în Mănăstirea Studion din Constantinopol, având o evlavie specială pentru lumea monahală. Și-ar fi dorit de la vârsta aceasta să intre în mănăstire, dar probabil că și la insistența părinților, a unchiului său care presupunem că ar fi dorit prin educația înaltă pe care i-a oferit-o să ajungă într-o funcție administrativă în împărăția Constantinopolului, a încercat să împiedice această dorință a Sfântului Simeon Noul Teolog de a accesa calea monahală. El stătea sub îndrumarea Sfântului Simeon Evlaviosul din Mănăstirea Studion. Până la urmă, după alți câțiva ani, cam prin 976, ajunge să-și împlinească visul acesta, se retrage în Mănăstirea Studion, unde rămâne foarte puțin timp. Pentru că îndrumătorul său duhovnicesc, Sfântul Simoen Evlaviosul, trece la Domnul și va fi pus apoi sub ascultarea monahului Antonie din Mănăstirea Sfântul Mamas. Aici va ajunge și stareț al mănăstirii și cu stăreția pe care o dobândește începe o nouă etapă în viața sa. Pe de o parte, în plan practic, reorganizează viața mănăstirească, pentru că a găsit acolo o dezorganizare gravă – pune ordine în mănăstire, repară zidurile mănăstirii – în același timp însă trece către o viață spirituală, duhovnicească, lăuntrică, specială. Se vede lucrul acesta și din lucrările pe care le publică, din cele 34 de cateheze care se adresează monahilor, încercând să pună ordine în viața spirituală, încercând să pună accent pe desăvârșire, pe curățirea de păcate, contemplarea rațiunilor lui Dumnezeu din lume și spre drumul unirii către Dumnezeu. Lucrul acesta a atras animozități în rândul fraților, pentru că ei aveau o anumită percepție asupra vieții monahale și unii dintre ei chiar s-au opus acestei lucrări pe care a început-o Sfântul Simeon Noul Teolog. Până la urmă a reușit să înfrângă această opoziție a fraților, i-a reprimit în mănăstire, însă după ce a început în Mănăstirea Sfântul Mamas să practice un cult al Sfântului Simeon Evlaviosul, la care a ținut foarte mult, a fost pârât de către mitropolitul Ștefan autorității patriarhale și el a fost exilat în Hrysopolis, în localitatea Üsküdar de azi, unde și-a găsit și sfârșitul, în Mănăstirea Sfintei Marina.
Sigur că a fost la un moment dat reabilitat și s-a dorit chiar să revină în Mănăstirea Sfântul Mamas sau la Studion, însă Sfântul Simeon a refuzat. Și a trecut la Domnul în anul 1022. Ceea ce este foarte important, opera pe care ne-a lăsat-o, deși nu este foarte bogată, însă lucrările lui au provocat o schimbare în mentalitatea timpului. Cu Sfântul Simeon Noul Teolog începe așa-numita tradiție isihastă. Nu că n-ar fi existat, ci ajunge pe alte trepte, pe alte culmi să zicem, față de ceea ce practicaseră până atunci monahii în ceea ce privește rugăciunea, procesul de desăvârșire lăuntrică…
NS: – Ce anume a adus nou Sfântul Simeon Noul Teolog în spiritualitatea și în monahismul secolului al X-lea?
CP: – În primul rând accentul pe care el îl pune pe desăvârșire, pe cele trei trepte ale desăvârșirii: curățirea de păcate, contemplarea rațiunilor lui Dumnezeu din lume și unirea omului cu Dumnezeu în lumină; accentul pe care el îl pune pe lumină – el are 34 de cateheze, cele 225 de capete teologice și, în mod special, imnele iubirii dumnezeiești, prin care descrie procesul acesta al vederii lui Dumnezeu în lumină.
Accentul lui pus pe lumina dumnezeiască în urma efortului duhovnicesc îl arată a fi un părinte duhovnicesc, un părinte al vieții lăuntrice. În primul rând aduce o nouă metodă de rugăciune. Deși la părinții anteriori găsim anumite indicații, anumite reguli pentru a săvârși rugăciunea, Sfântul Simeon le unifică într-o metodă de rugăciune, numită și metoda rugăciunii isihaste, care presupunea retragerea monahului în chilie, așezarea pe un scaun într-un colț al chiliei, aplecarea privirii către inimă, către piept și rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus sau a rugăciunii inimii, așa cum o cunoaștem, a rugăciunii isihaste. Lucrul acesta îl ajuta pe monah să coboare mintea în inimă. Spunea el că mintea trebuie să păzească inima, să păzească curăția inimii. Și acolo, păzită inima de către minte, începe să se roage autentic, începe să urce aceste trepte ale desăvârșirii și ale vederii lui Dumnezeu în lumină.
El vorbește de trei stadii ale rugăciunii: primul stadiu este rugăciunea pe care o săvârșim prin ridicarea mâinilor, prin înălțarea ochilor privirii către Dumnezeu, prin curățirea inimii, dar este o rugăciune care este combinată și cu procesul de despătimire, cu atacurile care pot să vină, halucinațiile care pot să apară, orgoliul care poate să apară în timpul rostirii acestei rugăciuni de pe prima treaptă. Și spune Sfântul Simeon Noul Teolog că este încă o rugăciune nedsăvârșită – sau o treaptă a rugăciunii nedesăvârșite.
Apoi, treapta a doua, spune el, că este combinată rugăciunea cu psalmodierea. Spune: Nu puteam să cântăm lui Dumnezeu în prima treaptă, pentru că eram nedespătimiți. Zice: Cum să-i aducem cântare lui Dumnezeu în pământ străin? – cu referință la robia babilonică a poporului ales. Și atunci, robia patimilor trebuia îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și în liniște.
Și apoi vorbește de a treia treaptă a rugăciunii, care este rugăciunea desăvârșită, rugăciunea în care despătimirea s-a realizat. Lipsa patimilor, lipsa păcatelor atrage după sine și așezarea în om a acestei trepte a rugăciunii, numită rugăciunea desăvârșită.
Și mai vorbește și despre al patrulea grad de rugăciune, care este al bătrânului desăvârșit. Dacă a treia treaptă de rugăciune este numită a bărbatului desăvârșit, după chipul staturii lui Hristos, vorbește și de al patrulea grad de rugăciune, care înseamnă gradul de rugăciune al bătrânului desăvârșit. Și în urma acestor trepte de rugăciune, acestor grade de rugăciune, omul capătă nepătimirea și capabilitatea, puterea de a-L vedea pe Dumnezeu în lumină. El vorbește despre puterea luminii, arătând că, pe de o parte, ieșirea poporului ales din robia faraonică înseamnă trecerea poporului din starea de robie în starea de libertate – vorbim de o libertate fizică aici. Și aseamănă această ieșire din robia faraonică spre țara libertății cu ieșirea din robia păcatului. Și zice că trebuie să ieșim din Împărăția întunericului către lumină. Trebuie să plecăm de la pătimire la nepătimire. Trebuie să ieșim din întuneric către lumină și așa Îl putem vedea pe Dumnezeu, pentru că preocuparea lui, a Sfântului Simeon Noul Teolog, este în mod special aceea a cunoașterii lui Dumnezeu: cum Îl putem noi cunoaște pe Dumnezeu. Și acest proces al cunoașterii lui Dumnezeu presupune o cunoaștere în lumină. Ne spune el: când vizităm un loc, un oraș, o țară, ne place să povestim despre locurile pe care le-am văzut, ne place să povestim despre orașul pe care l-am vizitat. Și oamenii ascultă, dar ei nu pot să aibă o înțelegere a întregii splendori și a întregii frumuseți a locurilor repsective, pentru că ei nu le-au văzut; ci doar cel care a trecut acolo le poate povesti. Și aceasta este o cunoaștere din auzire. Ori omul are nevoie, dincolo de cunoașterea prin auzire, care este incompletă, de o cunoaștere completă, care este realizată prin vedere. Ori vederea este cea care ne aduce cunoașterea deplină și vederea aceasta ne este dată în lumină, sau pentru vederea luminii. Și așa ajungem la cunoștința desăvârșită, pentru că lumina, sigur că lumina este Dumnezeu. Și Dumnezeu este lumină.
NS: – Ce semnifică exemplul Sfântului Simeon Noul Teolog pentru teologul de astăzi? Cu ce ne ajută Sfântul Simeon Noul Teolog pe noi, cei de astăzi?
CP: – În primul rând, fiind un teolog al desăvârșirii vieții lăuntrice, al căutării sensurilor adânci, care sunt cuibărite în inima omului – prin metoda lui de rugăciune isihastă atrage atenția omului că nu este suficient să te rogi cu mintea, nu este suficient să accesezi rugăciunea doar la nivelul declarativ al rostirii. E nevoie să cobori un pic mai adânc. De aceea spune Sfântul Simeon Noul Teolog că avem nevoie să ducem mintea pe calea aerului, pentru că atunci când vorbește despre metoda de rugăciune, presupune și ducerea minții pe cale aerului către inimă, pentru ca mintea – cum am spus – să păzească inima curată. Și acest drum, acest parcurs, ne arată că ținta desăvârșirii trebuie să fie realizarea omului lăuntric, omului inimii. Pentru aceasta sigur că avem de reguli, avem nevoie de pași pe care trebuie să-i urmăm, despre care ne face vorbire Sfântul Simeon Noul Teolog în metoda rugăciunii pe care ne-o lasă. Și vedem că teologii de astăzi, și nu numai teologii, ci și credincioșii noștri, caută să se roage. De fiecare dată ne confruntăm la biserică cu o avalanșă de întrebări din partea credincioșilor: Părinte, cum să mă rog? Dar de ce oare rugăciunea mea nu este desăvârșită? De ce oare sau cum aș putea eu să-mi desăvârșesc rugăciunea? De ce oare nu este împlinită rugăciunea mea, deși mă rog de mai mult timp? Toate lucrurile acestea sunt decantate de Sfinții Părinți de-a lungul experienței lor în rugăciune prin Duhul Sfânt și ei sunt aceia care ne arată că în procesul acesta de desăvârșire a rugăciunii, omul are nevoie pe de o parte de aportul lui, de colaborarea lui – omul este colaborator al lui Dumnezeu, este partener al lui Dumnezeu. Și atunci partea omului presupune efortul acesta, dureros uneori, de a ne despătimi. Nu e ușor. Nu e ușor să lași în urmă patimile care te-au marcat de-a lungul întregii tale existențe, să renunți la plăcerile de zi cu zi. Fie că vorbim de lucrurile acestea fizice, știu eu? de fumat, de băutură, de mâncarea prea multă, de plăcerile carnale. Toate acestea sunt lucruri de care ne-am legat și pe care tot săvârșindu-le ne-au dus la împătimire; și știm că despătimirea omului este un proces dureros și anevoios. Dar Sfântul Simeon îi spune omului de astăzi, și teologului: Ai nevoie pentru a teologhisi ca teolog în adevăr și pentru a trăi o viață desăvârșită ca un creștin adevărat, ai nevoie de această treaptă a despătimirii, de acest proces care nu e ușor. Dincolo de procesul acesta ai nevoie de o contemplare sau de o rugăciune autentică. De aceea el ne vorbește despre patru stadii ale rugăciunii. Și sigur că atunci când suntem pe un anumit stadiu de rugăciune, suntem confruntați, cum am spus, și cu ispitele, și cu căderile. Dar nu trebuie să disperăm, pentru că următorul stadiu al rugăciunii devine stadiul rugăciunii combinat cu psalmodierea. Adică începem să-I cântăm lui Dumnezeu. Când cântă omul în general? Când e bucuros, când are pace cu sine și cu semenii, atunci începe să cânte. Am mai adus exemplul acesta aici: femeile noastre, la țară, când fac curat în casă, când sunt liniștite și au pace, încep să cânte. La lucru de multe ori, pe ogor am auzit de asemenea oameni, bărbați dar și femei, care, pentru că aveau o stare de pace, cântau. Asta facem, cântăm. Dar ce facem când mergem la biserică? De asemenea când avem pace cu Dumnezeu, cântăm împreună la Sfânta Liturghie…
NS: – Sfântul Vasile cel Mare spune că psalmodierea alungă duhul akediei sau al lehamitei.
CP: – Exact aceasta spune și Sfântul Simeon Noul Teolog, că dacă ne-am ruga non-stop cu rugăciunea inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, am putea să cădem în acest duh al akediei, în această trândăvie, lenevire – diavolul îți poate fura mintea pentru că toți repeți la infinit… De altfel Sfântul Ioan Casian spune că nici psalmii n-ar trebui citiți în biserică neîntrerupți. Ei trebuie întrerupți, cu diferite rugăciuni, cu diferite psalmodieri. Și Sfântul Simeon Noul Teolog spune la fel: trebuie să întrerupem această rostire a rugăciunii inimii neîncetate, pe care putem să o săvârșim, de exemplu, timp de o oră și jumătate, spune el, să o întrerupem cu o jumătate de oră de psalmodiere; și apoi să continuăm încă o oră cu rugăciunea inimii. De ce? Tocmai pentru ca prin această îmbinare între rugăciune și cântare să fim totdeauna treji, să fim vii, cum ar spune Sfântul Ioan Casian. Spune: Să ne rugăm lui Dumnezeu fiind vii. Adică rugăciunea noastră să fie vie. Și e vie în măsura în care noi suntem treji și suntem atenți la ceea ce rostim, că degeaba spunem cuvinte, cum spune și Sfântul Apostol Pavel, zece mii de cuvinte, dacă nu suntem atenți la ceea ce spunem.
NS: – Părinte profesor, suntem la început de an. Ați avea un cuvânt din opera Sfântului Simeon Noul Teolog pe care să-l puneți la inima ascultătorilor noștri?
CP: – Ceea ce le-aș dori la început de an este să ia aminte la lucrarea pe care o săvârșește Sfântul Simeon Noul Teolog, când intră în mănăstire și când are și puterea să schimbe ceva. Dacă Dumnezeu ne-a dat această putere, trebuie neapărat, în mod necesar, să și începem această lucrare de schimbare. Și dacă este vorba de viața noastră, să începem cu viața lăuntrică. Să începem să ne retragem pe cât posibil din locurile acestea lumești, din mișcarea pe care o vedem în jurul nostru, și în chilia inimii noastre să începem parcursul acesta al rugăciunii desăvârșite. Este un proces greu și anevoios, dar totdeauna cu bucurii excepționale, atunci când tindem către rugăciunea desăvârșită. Lucrul acesta ne-ar duce pe noi nu numai la cunoașterea lui Dumnezeu, ci la cunoașterea lui Dumnezeu în lumină. Pentru că ținta călugărului isihast este să se întâlnească cu Dumnezeu în lumină. De aceea spune Sfântul Simeon Noul Teolog: Avem nevoie de această lumină a cunoștinței și de cunoștință a luminii. Pentru că doar prin vedere putem să-L vedem pe Dumnezeu față către față. Putem să ne întâlnim cu El în rugăciunea noastră – care poate să fie scurtă, de câteva minute, dar retrasă acolo, retrași din tumultul vieții, retrași din vacarmul acesta în care trăim, din neliniștile pe care le avem, retrăgându-ne în sinea noastră, în interiorul nostru, în omul lăuntric, omul inimii, acolo ne vom întâlni cu Dumnezeu. De aceea, aproape toți Sfinții Părinți ai Bisericii ne sunt călăuze către viața lăuntrică. Sunt niște faruri, niște indicatoare de la viața exterioară pe care o avem, cu toate cele pe care le presupune viața aceasta exterioară, către viața interioară, către viața lăuntrică, care este viața autentică. Și găsind noi viața autentică în clipele și în răgazul nostru de rugăciune, fie că e vorba de rugăcunea noastră de seara sau de la miezul nopții – cum o numesc Părinții, ca rugăciune de foc: și Sfântul Ioan Scărarul, și Sfântul Simeon Noul Teolog, și Origen, și Sfântul Ioan Casian, vorbesc despre igneus oratio, despre rugăciunea de foc.
NS: – Vă mulțumesc mult, părinte profesor, pentru participare, și vă doresc un an binecuvântat și plin de realizări duhovnicești.
CP: – Tuturor parcurs lin și plin de roade duhovnicești prin așezarea într-o viață a rugăciunii desăvârșite, așa cum ne învață Sfinții Părinți.
Ascultă înregistrarea audio: