În Antichitate, crucea era asociată cu suferința, cu blestemul şi blasfemia. Mulți condamnați la moarte, pentru motive întemeiate sau închipuite, sfârșeau răstigniți pe cruce, aceasta fiind una dintre cele mai înfricoșătoare pedepse aplicate răufăcătorilor.
În creștinism, crucea devine, prin suferința asumată de Hristos, prin sângele Său nevinovat şi prin moartea Sa, „Sfântă Cruce”. Ea devine de acum: Jertfă-îndumnezeitoare şi reconciliere-răscumpărătoare, ea este de acum moarte-înviere; lumină transfiguratoare, bucurie, iubire și milă nesfârșită – viață înviată. Astfel Crucea semnifică moartea morții. Răstignirea pe Golgota a Fiului lui Dumnezeu întrupat nu este decât reactualizarea respingerii lui Dumnezeu de către om, care a debutat în Rai, transformând lumea în una a păcatului, a corupției şi a morți. De aceea orice păcat săvârșit de om nu este decât un refuz a lui Hristos ca Mântuitor, un refuz al răstignirii păcatului, prelungind astfel agonia lui Hristos. Crucea revelează așadar pervertirea lumii (şi de aici fuga permanentă de cruce), ceea ce duce, inevitabil, la condamnarea decisivă şi finală a lumii, care nu mai are nimic de oferit pentru viață, în afară de absurditatea morții, iar pandemia arată aceasta cu prisosință.
Dimpotrivă, asumarea crucii, a jertfei lui Hristos şi a pocăinței poate fi începutul mântuirii lumii şi instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Vinerea Mare este, aparent, momentul biruinței morții asupra Vieții, ea pare a fi ziua acestei lumi, ziua biruinței lumii de jos împotriva lumii de Sus, căci Viața este pusă în mormânt. Îndepărtându-L pe Hristos, alungându-L în moarte, lumea devine efemer şi aparent biruitoare. Hristos este într-adevăr în mormânt, dar doar cu trupul, cu sufletul e însă în iad, ca un Dumnezeu, dar concomitent este pe „Scaun”, împreună cu Dumnezeu. Şi asta nu știa lumea aceea când L-a răstignit, bucurându-se de un triumf aparent şi precar, căci fragilitatea morții este evidentă, iar triumful ei de moment este sfărâmat de Viața biruitoare. „HRISTOS A ÎNVIAT”, mărturisesc creștinii în dimineața zilei ne-înserate; „cu moartea pe moarte calcând”, continuă ei; „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, încheind astfel apoteotic drama morții prin biruința vieții, drama întunericului din mormânt prin strălucirea luminii dumnezeiești, drama lacrimilor prin bucuria vieții şi a învierii.
Pr. prof. Constantin Pătuleanu