Propun s-o numim astăzi „DUMINICA VEDERII LUMINII DUMNEZEIEȘTI”. Meditând la ieșirea poporului ales din robia egipteană, spunem cu Sfântul Simeon Noul Teolog, că acesta s-a mutat din pământul Egiptului în pământul făgăduinței, din robia faraonică în ținutul libertății; din prinsoare a revenit în țara proprie.
Tot așa și mintea noastră ar trebui să se mute de la robia patimilor la libertatea duhului, de la împătimire la nepătimire, de la marea cea agitată a vieții la starea senină cea dinafara lumii, de la amărăciunile grijilor și ale supărărilor vieții la dulceața negrăită și lipsa de grijă a celor pământești, de la frământarea și de la tulburarea cu privire la lucruri la alipirea deplină și dragostea față de Dumnezeu.
Pe scurt, mintea trebuie, în chip necesar, să se mute de la patima la virtute, de la necunoaștere și uitare, la cunoaștere și de la întuneric la lumină. Abia în această stare lucrurile importante capătă claritare. Orbul a primit lumina ochilor și L-a văzut și recunoscut pe Dumnezeu. Sfântul Simeon afirmă că Dumnezeu este lumina și vederea Lui e ca o lumină. Deci lumina primită de orbul din naștere a produs în el nu atât cunoașterea realităților imediate, ci mai ales cunoașterea în adevăr a lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl putem cunoaște în două feluri:
- Cunoaștere indirectă, prin intermediul Sfintelor Scripturi, prin operele Sfinților Părinți, precum și prin contemplarea nepătimașă a rațiunilor dumnezeiești din creație;
- Cunoaștere directă sau intuitivă, precum cea a lui Moise pe Muntele Sinai, deși încă nedeplin, căci nu a putut vedea și fața lui Dumnezeu, ascunsa de întunericului norului sau precum cea a ucenicilor pe Muntele Tabor, unde a apărut și Moise și Ilie pentru a-L vedea și cunoaște pe Dumnezeu cel nevăzut, revelat acum, deplin, în lumină. Deci cunoașterea autentică se realizează în rugăciune, în contemplație și în lumină, întrucât lumină e Tatăl, lumină e Fiul, lumină și Duhul Sfânt. Dumnezeu este o lumină nesfârșită și necuprinsă și tot ce vine de la Dumnezeu este lumină: „lumină e viața, lumină nemurirea, lumină e iubirea și pacea, lumină e adevărul, lumină e Hristos, lumină pâinea Trupului Său, lumină potirul preacinstitului Său Sânge, lumină Învierea Sa, lumină e Domnul, ca lumină din lumini”.
Astfel, cunoașterea fără lumină nu e posibilă. Dumnezeu s-a revelat în multe feluri și chipuri, dar mai ales ca „lumina cunoștinței” sau „cunoștința luminii” în sensul că lumina aduce cunoștința în noi. Prin urmare, nu putem cunoaște pe Dumnezeu decât în vederea (contemplarea) luminii dată/ trimisă de El. Consecința e că nimeni nu poate vorbi despre Dumnezeu nevăzut sau despre Ierusalimul ceresc sau despre slava dumnezeiască, deci despre lumină, dacă nu vede mai întâi el însuși lumina cu ochii sufletului. De aceea, cei care au cunoscut pe Dumnezeu prin intermediul Scripturilor și al profeților nu pot spune că au cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu doar prin această „auzire” (cunoaștere intermediată, deci indirectă). Căci pe Cel ce nu L-au văzut cum pot să-L cunoască? Zice Sfântul Simeon. Ca atare, singură vederea produce în noi cunoașterea adevărată. Astfel, se poate spune că Dumnezeu e lumină și vederea lui e ca o lumină. Cu alte cuvinte, prima cunoștință că există Dumnezeu (cunoașterea indirectă), ne este dată tocmai în vedera luminii, aceasta fiind calea unei cunoașteri superioare și desăvârșite. Probabil că orbul nostru va fi auzit și el despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu și despre minunile făcute de El, acum însă a avut șansa să-L vadă, să-L întâlnească direct, neintermediat, în lumina propriilor ochi. În urma minunii palpabile el poate acum să vadă, să creadă, să mărturisească și mai ales să iubească, căci Hristos preface în lumină tot ce atinge: ochii fără lumină, din naștere, ura cărturarilor și fariseilor, necredința, teama, suferința lumii…totul. Și așa, lumina dumnezeiască se preface în iubire, bucurie, frumusețe, pace și împlinire. Acum înțelegem de ce ne îndeamnă Sfântul Simeon în „Imnele iubirii dumnezeiești”: „Crede deci că Eu sunt o lumină fără formă, în întregime simplă, necompusă, invizibilă prin fire, cu neputință de iscodit, apropiată în chip neapropiat; căci Mă las privit cu adevărat, Mă arăt cu iubire de oameni… De aceea unii Mă vad uneori soare, atunci când au mintea curată, iar uneori stea, atunci când se vor găsi sub întunericul și noaptea acestui trup. Căldura iubirii Mă face foc și strălucire, căci atunci când se aprinde în tine cărbunele prieteniei, văzând râvna iubiri tale, Mă găsesc și Eu unit cu aceasta și dau lumină și Mă arat ca foc”. Iată aici un Dumnezeu îndrăgostit de creația Sa, gata oricând să se ofere ca lumină; topit de dragostea și râvna noastră, își oferă nelimitata Sa iubire. Orbi de am fi, și tot ar trebui să-L vedem, de gheață de-am fi, și tot L-am iubi, și-n întuneric de-am viețui, tot la Lumină am veni.
Pace, bucurie și lumină sa aveți în suflete!
Pr. prof. Constantin Pătuleanu