BISERICA “SFÂNTUL NICOLAE” UDRICANI,
sau UDRECAN CLUCER
dr. Cezara Mucenic
I. Istoria locului şi a parcelei
La începutul secolului al XVIII-lea, Oraşul Bucureşti se întinsese spre est în mod semnificativ astfel că limita sa era dată de mahalalele constituite în jurul bisericilor Olteni, Lucaci şi Dobroteasa*1. În continuare, spre nord-est, oraşul se oprea acolo unde se termina şi drumul domnesc numit Podul Târgului de Afară adică în preajma bisericii Olari*2, lângă care se aşezase atunci şi marea piaţă comercială -Târgul de Afară-. Despre întinderea lui se vor putea stabili date mai precise abia după anii 1789,1791 pe baza informaţiilor oferite de Planul Purcel şi Planul Ernst, planuri realizate de ofiţerii austrieci Ferdinand Ernst şi Franz Purcel.
Conform acestor documente partea de răsărit a oraşului capitală a Ţării Româneşti se extinsese până la limita dată acum de drumurile ce vor deveni la începutul sec. al XIX-lea şoselele de centură, respectiv viitoarele artere Şoseaua Ştefan cel Mare şi Şoseaua Mihai Bravu fiind populată, într-o desfăşurare care pleacă din nord spre sud, de mahalalele din jurul bisericilor Pantelimon*3,Oborul Vechi, Iancului, Popa Nan, Hagiului, Ceauş-Radu, Foişorului şi aşa mai departe.
Această parte a oraşului era străbătută de câteva trasee importante ce legau centrul comercial, cel dezvoltat în jurul Curţii Domneşti, cu partea de răsărit a Bucureştilor şi mai departe cu teritoriul ţării. Cel mai important era desigur Podul Târgului de Afară*4desfăşuratpe direcţia sud/vest-nord/est, arteră continuată de Drumul spre Colentina. Apoi pe direcţia vest-est se afla Uliţa Sf.Ştefan(cf. Plan Borroczyn,1852) numită şi Uliţa Bariera Vergului(cf. Plan Jung,1856) cale ce ducea călătorul la Bariera Vergului, de la care mai departe pleca pe Drumul Pantelimonului. Coborând spre sud urma Uliţa Dudeştilor, ce pornea de la Podul Văcăreştilor pe direcţia către sud-est şi se continua înafara oraşului cu Drumul ce purta acelaşi nume. După aceasta venea Podul Văcăreştilor pe direcţia nord/vest-sud/est, arteră ce pornea de la Calea Moşilor ca să ajungă la minunata Mănăstire Văcăreşti, lăcaş impunător ctitoria din 1722 a domnitorului Nicolae Mavrocordat şi a boierului Constantin Văcărescu cel care a oferit terenul. Între aceste mari drumuri se găseau alte artere de mai mică anvergură, unele relativ paralele cu drumurile principale, iar altele ce le tăiau perpendicular contribuind în acest mod la realizarea tramei stradale ce asigura legături mai directe, deci rapide între diferitele microzone.
Între aceste străzi, lungi sau mai scurte trasee semnificative erau uliţele Lucaci şi Labirint cu orientare de la vest-est. Apoi pe direcţia nord/est-sud/vest se formase uliţa ce va primi numele de strada Mircea Vodă iar pe direcţia nord-sud , strada Olteni.
În timpurile acelea teritoriul era împărţit în parcele de mărimi şi forme diferite, cu puţine construcţii pe ele, fiind vizibilă reducerea gradului de ocupare cu cât locurile se situau mai departe de zona centrală. Excepţia făceau străzile din zonă cu funcţiune mixtă, comerţ şi locuinţă, a căror parcele erau în mod evident mai intens ocupate cu construcţii. Existau la sud de Podul Târgului de Afară străzile ce în secolul XIX se vor numi strada Domniţei, strada Mircea Vodă continuată cu Calea Văcăreştilor.
În aceste locuri, pe o parcelă a lui, Udrecan clucer va ctitori în 1734 biserica având hramul Sfântul Nicolae, lăcaş ce-i va purta numele Biserica Udricani. Terenul se afla undeva la sud de Uliţele Sf. Ştefan/Bariera Vergului şi Lucaci, în apropiere de drumul ce venea de la biserica Olteni şi de uliţa Mircea Vodă, pe latura de est a unei scurte ulicioare. Accesul către biserică se făcea fie pe la nord, prin uliţa ce porneşte de la terenul bisericii şi duce către vest până la Calea Văcăreşti (se va numi strada Udricani Clucerul), fie pe la vest printr-o uliţă pe direcţia nord-sud, ce o lega de drumul către biserica Olteni – uliţa Olteni*5.
În timp proprietatea din jurul bisericii se măreşte în urma cumpărării şi donării unor terenuriceea ce face necesară delimitarea ei în noua configuraţie, fapt realizat, cum mărturisesc documentele, în anul 1750: “Din mila lui Dumnezeu Io Grigore Ghica Vv. şi domn a toată Ţara Românească dă domnia mea această poruncă..au fost orânduiţi…boierii…Constantin Fierăscul biv vel vistier şi Iordache Cantacuzino biv vel spătar de au ales şi au hotărât locul sfintei biserici de aici, den Bucureşti, den mahalaua Popii Isac ce iaste zidită den temeliia ei de răposatul Udrican al doilea clucer, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul Sfântului Marelui Ierarh Nicolaie de la Miraliche…Şi după cum au fost porunca …au mers dumnealor, în faţa locului la sfânta biserică şi fiind de faţă toţi vecinii după împrejur boiernaşii, preoţii, mahalagii…au citit toate scrisorile de cumpărătoarea locului şi de danie ce are sfânta biserică.…Apoi au trasu locul cu şfara măsurată cu stânjen domnesc şi s-au aflatu parte despre strana cea mare despre răsăritu unde s-a pus peatră până în uliţa cea mare despre apus lungul stânjen 54 unde s-a pusu piatră. … despre strana cea mică pă lângă locul Radului Orescu postelnic şi pe lângă locul… până în locul dumnealui Costin Fherăscu // biv vel vistier despre uliţa cea mare spre apus lungul stânjen 18 unde iară şi-au pus peatră. Fost-au trasu şi latul locului partea despre răsărit …unde ear au pus piatră şi au aflatu stânjeni 32, însă cu doi stânjeni ce au lăsatu din locul bisericii pentru uliţa pă lăngă gardul grădinii… După aceia au socotitu suma stânjenilor după zapisele cele de cumpărătoare şi după scrisorile… împreună şi cu locul ce are mai dinainte sfânta biserică împrejurul ei. Şi au împlinitu suma acelor stânjeni ce scrie mai sus… 7258 (1750) februarie 1“*6
Dispunerea în teren a Bisericii Udricani este identificabilă prin notarea sa în primele planuri ale Bucureştilor Purcel,1789 şi Ernst,1791*7. Plasând-o acolo unde se situa, adică la sud-est de Uliţa Târgului de Afară, respectivele documente cartografice configurează în jurul lăcaşului şi parcela ce-i revine, un teren semnificativ pentru zona în care se află, unde predominau loturile de mică dimensiune.
La începutul secolului XIX mahalaua Udricani arăta aşa cum povestea Ion Ghica în una din scrierile sale:“Prinprejurul bisericii, în mahala, printre livezi de meri, de peri şi de duzi se zăreau vreo zece-cincisprezece învelişuricu straşină ieşită ca o umbrelă, sub care locuiau croitori, işlicari şi cojocari…”*8
În istoria oraşului şi a bisericii Udricani declanşarea dezastruosului incediu din 23 martie 1847, este unul din momentele cele mai dramatice. Atunci focul care pornise de la casa Drugănescu de lângă biserica Sf. Dumitru de Jurământ s-a întins spre est arzând străzi şi mahalale din Culoarea de Roşu şi Culoarea de Negru*9, distrugând parţial sau total: partea stângă a Uliţei Franceze, uliţa Nemţească (Smârdan), uliţa Şelarilor, o parte din uliţa Lipscani, Uliţa Bărăţiei, mahalalele Sf.Dumitru, Stelea, Udricanilor, Sf. Vineri, Lucaci şi Sf. Ştefan*10. Au ars în acel incendiu, care n-a fost singurul trăit de bucureşteni în secolul XIX, cca 2000 de clădiri.Conform evidenţelor ulterioare acestea, pe funcţiuni, se repartizau astfel:
Biserici Case Prăvălii cu etaj Prăvălii fără etaj Hanuri Prăvălii în hanuri
Vopseua de Roşu 7 130 354 713 10 166
Vopseua de Negru 5 ? 31 359 75 ?
Urmarea incendiului, din punct de vedere urbanistic, a fost introducerea primelor regulamente de construcţie importante ce au fost puse în aplicare apoi pe parcursul întregului secol al XIX-lea. Astfel conform acelor prevederi oraşul a fost împărţit în 3 ocoale – I, II, III – dispuse concentric plecând din centru, pentru fiecare ocol fiind stabilite reguli speciale de construire ce priveau în primul rând măsuri de protecţie în faţa focului*11.
Interesul pentru această zonă a dus la o refacere rapidă a fondului construit fapt confirmat de noua ediţie a Planului Borroczyn din 1852. Planul pe latura de sud a Căii Moşilor şi în vecinătatea ei, consemnează deja aproape numai loturi ocupate. În ce priveşte trama stradală , în cea mai mare parte, se constată păstrarea vechilor trasee. Excepţia o face terenul din nordul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, zonă distrusă în totalitate ca şi hanul din jurul bisericii amintite şi în parte chiar Sfântul lăcaş. Acolo se va realiza prima încercare de sistematizare urbanistică prin parcelarea terenului şi trasarea unor străzi drepte, aliniate. În ce priveşte zona mahalalelor Sf.Vineri, Udricani, Olteni, unde traseele se păstrează, se delimitează şi spaţiul pentru două pieţe noi: Piaţa Nouă dispusă între strada Piaţa Nouă şi Strada Sf. Vineri cu deschidere spre strada Nouă (Calea Văcăreşti) şi la sud de biserica Sf.Vineri, Piaţa“Phiereasca” între două străzi cu deschidere spre ultima. Ulterior în 1856 terenul rezervat Pieţii Phiereasca dispare iar Piaţa Nouă capătă numele de Piaţa Hereasca fiind conturate în jurul ei străzile: Uliţa Davideanu*12 (str. Palestina la 1871), str. Sinagogii şi str.Udrikani. De-a lungul acestor drumuri se situează parcele ocupate parţial cu construcţii.
La mijlocul secolului XIX pe Planul cadastral realizat de inginerul topograf Rudolf von Borroczyn, parcela Bisericii Udricani era delimitată ca un lot ce continuă să fie de dimensiune mult mai mare decât cele obişnuite în zonă. Acum ea se învecina cu strada Udricani spre nord, strada Biserica Udricani la vest iar spre est şi sud cu parcelele proprietarilor vecini.
Parcela era ocupată de clădirea bisericii amplasată central, o casă având formă de L pe limita de lot spre est, două construcţii de mici dimensiuni pe latura de sud, probabil clădiri anexe . Terenul din jurul bisericii, notat ca un spaţiu verde, era liber de construcţii pe latura de nord şi vest şi parţial spre sud fiind rezervat cimitirului, aşa cum a fost confirmat de cercetările arheologice. În jurul parcelei bisericii Udricani reţeaua stradală densă suferise unele modificări sau completări de trasee. Astfel traseul Uliţei Udricani se prelungise spre est întinzându-se acum între străzile Calea Văcăreşti şi Uliţa Lucaci. De la Uliţa Udricani pornea spre nord Uliţa Davideanu, o stradă scurtă ce, cotind către vest, te ducea la uliţa Sf.Vineri. Paralelă cu aceasta, spre vest, uliţa Saul lega uliţa Sinagogii de uliţa Davideanu. Spre sud pleca uliţa Olteni care, trecând la vest de biserica omonimă, se întindea până ce întâlnea Calea Văcăreştilor. Strada Biserica Udricani pornea tot de la curtea Bisericii Udricani spre sud fără a fi încă delimitate cu precizie parcelele în locul de pornire a acesteia. Se oprea acolo unde uliţa Bobesku*13, ce se situa pe latura de răsărit, întâlnea uliţa Olteni .
În ce priveşte gradul şi modul de ocupare al Uliţei Udricani, strada avea pe ambele părţi parcele pe care era consemnată existenţa unor construcţii, dispuse la marginea de lot spre stradă. Acestea ocupau numai cca 20-30% din lotul respectiv, restul terenului fiind rezervat grădinii.
Trama stradală consemnată în Planul Pappazoglu, 1871 confirmă vechile trasee ce se păstrează, dar apar altele noi complectând reţeaua drumurilor din zonă. Astfel în patrulaterul delimitat de Calea Văcăreştilor, Calea Moşilor, str.Domniţei, str.Tudor Vladimirescu şi str. Mircea Vodă, se înscriu pe de o parte străzi pe direcţia vest-est: Stelea, Calea Vergului (parţial), Palestina, Sinagogii, Udricani,str.Labirint (parţial) etc. pe de altă parte străzi orientate nord-sud: Calomfirescu, Sf.Mina, Sf.Vineri, Saul, Biserica Udricani, Oltenietc.şi de asemeni străzi pe direcţia nord/vest-sud/est: Calea Vergului (parţial) şi str. Lukaci*14.
Strada Biserica Udricani păstra traseul şi punctul de pornire, dar pe latura de est se deschidea o uliţă nouă, scurtă, până la str. Vintilă. Având o formă mai întortochiată, aproximativ de S, noua uliţă s-a numit strada Frântă.
Ulterior, din anul 1872, se pune în discuţia Consiliului Comunal planul de aliniere al străzii Udricanipropus de Serviciul tehnic al Primăriei pe baza“Planul[ui] de situaţie a Stradei Udricani ridicat de I.Petrescu, sept.1872” *15.Proiectul se referea la întreaga stradă Udricani de la Calea Văcăreşti până în stada. Lucaci. Era prevăzută lărgirea pe ambele sensuri, fiind afectate o serie de proprietăţi fie, prin obligaţia de a se retrage fie, de a-şi mări suprafaţa. Lărgimea străzii urma să fie de 5 stânjeni (cca 9,80m) cum se menţiona: “Prezentul plan de aliniere al străzii Udricani discutându-se de Consiliul Comunal în şedinţa de la 20 noiembrie 1872, s-a aprobat alinierea prevăzută într-ânsul pe lărgimea de 5 stânjeni”[Ss.]: Primar [Scarlat Creţulescu].Din parcela Bisericii Udricani,pentru realizarea noul traseu aliniat al străzii Udricani urma să se exproprieze o porţiune. Astfel se constituia un drum în linie dreaptă şi larg cum fusese prevăzut.
Intervenţia, în sensul înbunătăţirii alinierii şi stabilirea prospectului străzilor Udricani şi Biserica Udricani, a continuat în anii 1889-1890-1898*16 când planul a fost:“Aprobat de Consiliul Comunal în şedinţa de la 5 decembriei 1889, de Ministerul de Interne cu adresanr.3341 din 3 mart. 1890 şi cu adresa 5026/1898. Planul a fost decretat cu Decret Regal nr.727 din 3 martie 1890, completat de Decret Regal nr. 1327 din 1 aprilie 1898”.
Principala prevedere conţinută de noile reglementări ce privesc străzile citate se referă la proiectarea unei piaţete urbane ce încheia strada care trecea prin faţa bisericii Udricani adică strada Biserica Udricani. Pentru constituirea piaţetei de formă circulară urmau să fie expropriate o serie de terenuri şi clădiri situate pe ambele străzi, inclusiv o porţiune de teren proprietatea Bisericii Udricani. De asemeni se stabilea ca ambele străzi să capete o nouă lărgime de 10 m. În ce priveşte strada Biserica Udricani se realiza o prelungire a sa în direcţia nord, prin preluarea unei porţiuni din strada Palestina, respectiv aceea care, ajungea la str. Sinagogii “Prin Decretul Regal nr.1327…s-a aprobat alinierea însemnată cu roşu a porţiunei din str. Udricani [str. Biserica Udricani] (vechea stradă Palestina) cuprinsă între str. Palestina şi str. Sinagoga”.
Astfel strada Biserica Udricani pleca de la strada Lucaci, spre sud, traversa strada Udricani/Clucerul Udrican şi se oprea la întâlnirea străzii Olteni cu strada Vintilă. Între cele 2 porţiuni ale străzii Biserica Udricani se va menţine pentru o perioadă o cezură în dreptul Bisericii Udricani. Cauza a fost dificultatea de a pune în aplicare principala prevedere a proiectului de aliniere a străzilor Udricani şi Biserica Udricani, constituirea piaţetei. Aceasta se va realiza mult mai târziu, abia în secolul XX.
La sfârşitul secolului al XIX-lea teritoriul este o zonă intens ocupată. Funcţiunea dominantă, cea rezidenţială era completată cu inserţii de clădiri cu funcţiune publică întrecare predominau lăcaşurile diferitelor culte: biserici ortodoxe, o biserică catolică, sinagogi şicase de rugăciune. Apoi mai sunt prezente clădiri pentru spitale şi şcoli.
De-a lungul străzilor parcelele de forme şi mărimi diferite au, în proporţie covârşitoare, un grad maxim de ocupare, cca 60-70%. Clădirile sunt dispuse pe limita de lotavând de obicei latura scurtă la frontul străzii. Se păstrează, obligatoriu, spaţiul rezervat curţii care cu o latură se situează de asemeni către stradă. Parcelele pe care sunt amplasate bisericile ortodoxe sunt mai generoase şi mai puţin ocupate păstrând liber spaţiul necesar ceremoniilor. În plus, încă se păstrase terenul cimitirului de parohie, deşi aceste cimitire erau în curs de desfiinţare, conform legii din 1864, ce prevedea, din motive de igienă, eliminareadin zona populată a oraşului şi formarea unora noi, la marginea Bucureştilor.
În aceeaşi perioadă parcela Bisericii Udricani rămâne nemodificată ca mărime schimbând numai gradul de ocupare prin construirea pe limita laturei de est, a clădirii “Azilului Theodor Economu” şi apoi a casei parohiale.
În deceniul al treilea din veacul XX se va încheia, conform proiectului din 1898, trasarea Piaţetei Udricani la încrucişarea străzilor Clucerul Udricani cu str. Biserica Udricani numită acum str.Dr.Iuliu Barasch*16, în memoria unei mari personalităţi a comunităţii evreieşti, comunitate ce se aşezase în acest cartier încă din secolul anterior. Pentru realizarea definitivă a proiectului urbanistic, ce prevedea corectarea traseului străzii Biserica Udricani şi realizarea piaţetei, a fost expropriată şi o porţiune din parcela bisericii Udricani situată pe latura de vest şi nord. Alinierea a determinat şi constituirea parcelei situată pe latura de vest între strada I.Barasch şi strada Clucerul Udricani, lot pe care în 1936 s-a construit bloc-hausul în stil modern, interbelic. În aceeaşi perioadă a fost corectată alinierea străzii Frântă, numită acum strada Ion Ionescu de la Brad, realizându-se un traseu rectiliniu. În plus, interesul pentru zonă şi densificarea modului de ocupare a ei, au condus şi la apariţia unor trasee noi.
Este cazul străzii Clucereasa Maria, stradă nou tăiată pe direcţia nord-sud/vest. Ea pornea de la strada Biserica Udricani şi mergea până la strada Manolache Epureanu*17.
Ultima transformare urbanistică a zonei, care va afecta în mod major şi iremediabil parcelarul şi fondul construit, se petrece în deceniul 7-8 al secolului XX. Atunci acest teritoriu este cuprins în proiectul megaloman de sistematizare ce prevedea înlocuirea integrală a fondului construit şi schimbarea traseelor stradale potrivit cu noile clădiri-blocuri având partere comerciale şi locuinţe la etaj. Pentru realizarea operaţiunii majore urbanistic-arhitecturale au fost demolate parţial străzile: Clucerul Udricani, Dr.Iuliu Barasch, str. Olteni, str. Clucereasa Maria, str. V. Adamache, Calea Călăraşilor (azi Bd. Corneliu Coposu) şi str. Mircea Vodă şi integral străzile: Herescu Năsturel, ColniculMic, Ion Ionescu de la Brad, străzi care dispar Atunci au fost demolate acolo bisericile Sf. Vineri Hereasca şi Olteni şi sinagogile aflate în strada V.Adamache, str. Clucereasa Maria 5, strada Mircea Vodă 28 şi 67, str. Olteni nr. 10, 13, 19, 38, 72 şi altele.
Parcela bisericii Sf. Nicolae Udricani s-a constituit într-un teritoriu al oraşului cu dezvoltare spontană, zonă valoroasă prin menţinera traseelor stradale istorice ce aminteau etapele parcurse de oraş în evoluţia sa, prin clădiri aparţinând fondului construit din secolele XVIII-XX, unitară din punct de vedere funcţional, fiind un cartier rezidenţial format din locuinţe unifamiliale şi multifamiliale şi clădiri aferente unui loc bine populat deci cu funcţiuni publice-sociale – culte, spitale, şcoli, asistenţă socială -. Parcela constituia centrul de interes al microzonei în care este situată întrucât pe ea se afla clădirea dominantă a locului -Biserica Udricani- şi tot acolo era şi una din clădirile cu funcţiune socială -Azilul Protopop Teodor Economu-. Cu timpul zona a fost predominant ocupată de minoritatea etnică a evreilor, ceea ce-i conferea anumite trăsături specifice inclusiv ca programe de arhitectură respectiv sinagogile şi clădirea teatrului evreiesc.
În urma demolărilor de proporţii din anii 1980 zona în care se menţineau trasee, locuri, clădiri ce aminteau date din memoria colectivă a Bucureştilor, masiv trunchiată, a păstrat doar rămăşiţe ale traseelor şi clădirilor istorice. Între acestea parcela Bisericii Udricani cu principalele construcţii, a rămas totuşi nemodificată constituind un important vestigiu istoric şi arhitectural, mărturie a trecutului unei zone distruse în mod brutal.
II. Istoria bisericii şi a azilului Teodor Economu
Biserica
La 1734 în timpul domniei lui Grigorie al II-lea Ghica (1733-1735), pe când mitropolit al Ungro-Vlahiei era Ştefan II (1732-1738) cel care s-a ocupat de tipărirea multor cărţi bisericeşti, în apropierea bisericilor Sf. Vineri-Hereasca, Olteni şi Lucaci a fost construită Biserica Sf. Nicolae prin grija unui boier de rang mărunt, clucerul Udrecan, a cărui nume trimite la negustoriile epocii*19. Despre ctitorire mărturiseşte Pisania săpată deasupra uşii de intrare în pronaos: “†Această Sfântă şi Dumnezeiască biserică s-au făcut cu toat(ă) cheltuiala şi înfrumuseţarea ei, precum se vede, de dumnealui jupanu Udrecan clucer, fiindu copresu de dumnezeiască r(â)vnă pentru mărirea şi slava lui Dumnezeu şi a Sfântului marelui iera(r)h Necolae şi pentru vecinica pomenire a dumnealui şi a tot neamu dumnealui. Şi s-au săvărşit în zilele prealuminatului domnu a toat(ă) Ţara Rum(â)nească Io Grigore Ghica voievod, fii(n)d arheereu mitropolit prea sfenţitul chir Ştefan, la anul de la ziderea lumei leat 7244 şi de la H(risto)s 1734 (sic) în luna lui septemvreie zile 15.*20
Ctitoria ridicată prin strădania şi cheltuiala clucerului Udrecan şi soţiei sale Maria, s-a construit într-o zonă bine populată fiind menită a sluji ca lăcaş de cult unei comunităţi în special de negustori şi meşteşugari, zonă numită la mijlocul de veac XVIII (1750) Mahalaua Popii Isac iar ulterior devenind cunoscută ca Mahalaua Udricanul sau Udricani.
Lăcaşul sfânt numit Udricani face parte dintre numeroasele biserici clădite în veacul XVIII, al căror ctitori au fost boieri de diferite ranguri dar cu evlavie spre cele sfinte. Aşa au fost Biserica Brezoian (1710 din zid, ctitori vel clucer Mănăilă Mărăcineanu şi vel vistier Şerban Bujoreanu, demolată 1950), biserica Kretzulescu(1722, ctitor Iordache Kretzulescu vel vornic şi soţia Safta Brâncoveanu), biserica Olari (1758 din zid, ctitor Dumitraşco Racoviţă mare vistier, translată 1982), biserica Măgureanului(1761 din zid ctitor Pârvu Cantacuzino Măgureanu mare vornic, dărâmată 1897), biserica Sf. Ştefan Călăraşi (1768 Stoica Clucer), biserica Sf. Nicolae Broşteni (1731 din zid ctitor Ştefan logofăt de divan şi soţia, reclădită 1843-1848), Sf. Dumitru Poştă, “de Jurământ” (1741-1746 din zid Stroe Râmniceanu Vătaf de copii şi Radu Logofăt de Visterie, 1852 refăcută după incendiu)*21, ş.a.m.d.
Pentru buna funcţionare biserica a avut în jur şi o mică comunitate monastică. Ne mărturisesc despre aceasta, documente din acele vremuri: “Adecă eu Maria Alexandra …data-m adevărat…zapis ala meu la mâna Sfinţiei sale părintele Simeon iepitrop de la sfânta mănăstire Udrecan…ce iaste metoh al Sfântului Ioan din Focşani…că având eu o moşie Bâtlan…am lăsat danie acestei mănăstiri Udrecan…unde îngropând un copil al meu…cer să mă îngroape şi pe mine mai, 20, 1769”*22 .
Mănăstire la început de maici, probabil*23, Mănăstirea Udricani a devenit apoi, la o dată ce nu s-a putut identifica*24, metoh mănăstirii Sf.Ioan din Focşani ce fusese întemeiată la 1663-1664 de Voievodul Grigore Ghica (1660-1664 Domn în Ţara Românească). Mănăstirea Sf. Ioan din Focşani de asemeni fusese închinată unei mănăstiri de la muntele Athos.
Aşezământul monastic Udricani era cuprins între mănăstirile de categoria a II-a, conform afirmaţiilor din 1770 ale marelui ban Mihail Cantacuzino,întrucât era“ mănăstire fără han”. Udricanii a continuat să fie mănăstire, sub autoritatea şi grija unui egumen, până în secolul XIX când devine biserica parohiei ce-i va purta numele.
Este dificil de precizat momentul în care mănăstirea încetează să funcţioneze şi lăcaşul rămâne numai biserica parohiei Udricani. Pe de o parte în documente*25 este menţionată “sfânta mănăstire Udrecan”la 1769 iar ulterior (1775,1793,1797etc.) se vorbeşte de sfânta biserică ce se numeşte Udrecan…”. Pe de altă parte în jalba trimisă de egumenul mănăstirii Sf. Ioan din Focşani la 1852 asupra drepturilor acestei mănăstiri faţă de “metoh[ul] numit Udrican…” se precizează că până în anul 1823 acesta a fost “ocârmuit…de îngrijitori călugări orânduiţi de…igumeni ai aceştii mănăstiri a Sfântului Ioan…”. Apoi conform hotărârii domnului -este vorba de Grigorie al IV-lea Ghica- de a fi înlăturaţi toţi egumenii greci, îngrijirea a fost dată în seama unor “epitropi mireni” (probabili români). În 1829, în timpul ocupaţiei ruseşti, impăratul Rusiei hotărăşte revenirea “la igumeni greci aleşi ai chiriarhiiceştilor mănăstiri.”. Pentru metohul Udricani, egumenul mănăstirii din Focşani “au orânduit de îngrijitor…pă un protosinghel Anthemie, grec…”deci era tratată şi considerată tot mănăstire.
Mănăstirii/bisericii Udricani, mărturisesc hrisoavele, i s-au acordat de la domnii ţării, dea lungul timpului, scutiri de dări:“Io Constantin Moruz voievod şi domn a toată ţara Românească fiindcă sfânta biserică ce se numeşte Udrican , de aici din Bucureşti…are privileghiu atât de la alţi fraţi domni, de mai nainte, cât şi de la domnia sa, fratele Mihai Vodă Suţul, prin cartea…cu leat 1775…să ţie lude cinci scutiţi, oameni străini fără…dajdi…, i o pivniţă…să ţie aici în oraşu Bucureşti, apărată de fumărit, dă căminărit, dă vinul domnesc…şi de alte angarii, ca să poată fi de treaba vânzării vinului bisericii”*26. Pe lângă aceste beneficii s-au adăugat daniile în moşii şi case ale altor creştini, cum au fost: “Actul de danie al Mariei Alexiana fata răposatului Constantin Alexianu biv vel Şetrar către Sf. Mănăstire Udricani metoh al mănăstirii Sf. Ioan din Focşani pentru moşia Bâtlan din Judeţul Ialomiţa”,1769 mai 20*27, moşia din Dealul Cernăteştilor, viile ce se găseau în Valea Hotarului, în Dealul Cernăteştilor, în Dealul Bucureştilor şi pe Valea Poenii (jud.Ilfov şi Prahova), moară pe apa Neajlovului sau locuri de case în Bucureşti (în mahalaua Manea Cavafu) şi altele. Apoi la sfârşitul secolului XVIII averea bisericii s-a îmbogăţit cu:“…o prăvălie în [mahalaua] Carele de Peşte şi toate cărţile bisericii..”*28, dăruită din partea “popii Nicolae zogravu”şi în plus “şase pogoane de vie la Cernăteşti”*29, donaţie a “jupânesii Marii a pitarului Ion”.
De la sfârşitul secolului al XVIII documentele pomenesc numai de biserică ceea ce duce la concluzia că manăstirea numai funcţiona, rămânând doar biserica de parohie.
Numele bisericii Udricani s-a făcut cunoscut şi datorită prezenţei uneia dintre primele şcoli primare cu predare in limba romană, şcoală menţionată de oameni de cultură din acele vremuri: “Pe când la Şcoala de la Măgureanu vestiţii elenişti…predau tinerilor greci şi feciorilor de boieri…Socrate…Aristot…la biserica Udricani, la Sfântul Gheorghe şi la Colţea se auzea glasul ascuţit al câtorva copii…Dascălul Cheosea cu anteriu decalemcheriu, la cap cu cauc…se primbla pe dinaintea băieţilor…, se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lecţia, la alţii le mai adăuga…Dascălul Cheosea, nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copii la învăţătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învaţă sau nu….La Cheosea, ca la Chiriţă, ca la Stan lucrurile mergeau altfel: viaţa lor era cu copii din şcoală…De pe la de-alde Cheosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii; la de-alde el au învaţ să scrie româneşte logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pann, Paris Mumuleanu…
Dar să ne întoarcem la şcoala nostră de la Udricani, şcoală sub albastrul cerului, pe prispa bisericei, unde când ploua copii se ghemuiau în odaia ţârcovnicului jos pe cărămizi sau în clopotniţă; scriau şi citeau pe genunchi şi pe brânci.
Prinprejurul bisericii, în mahala, …locuiau croitori, işlicari şi cojocari; aceştia când plecau la prăvălie îşi trimiteau copii la dascălul Cheosea…ca să înveţe… Din aceste şcoli îşi recrutau bisericile preoţi şi cântăreţi, acolo boierii căutau băieţi pe care îi luau în casă pe procopseală. Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântul Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile au golit acele şcoli şi au alergat la “Sfântul Sava”…mai pe urmă unii au fost trimişi în străinătate la Pisa, la Viena, la Paris şi s-au ilustrat ca profesori şi ca înalţi funcţionari…” Bucureşti februarie 1880 Ion Ghica Scrisoare către Vasile Alecsandri*30
Tot aşa se ştie că Petre Ispirescu (născut 1830 în Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche din spatele Bisericii Sf. Gheorghe Nou – decedat 1887), cel care va deveni vestit povestitor şi culegător de folclor, a fost dus de mama lui la biserica Udricani să înveţe să citească cu dascălul Nicolai.
Biserica Udricani a continuat să-şi îndeplinească rostul şi unii enoriaşi au răsplătit-o şi în secolul XIX cu donaţii, chiar dacă acum erau de mai mică valoare, aşa cum a fost aceea menţionată într-un zapis din 1853, prin careElena Ciuduiasca (?), lasă după moartea sa bisericii Udricani “ o căscioară pe care o clădise în curtea sfintei biserici”.*31
Situaţia, din punct de vedere al veniturilor bisericii, se schimbă în deceniul 7 al secolului XX când prin prevederile din “Lege[a] pentru secularizarea averilor mănăstireşti” (17 dec.1863)”toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului*32. Pierderea veniturilor din averea personală a coincis în cazul bisericii Udricani cu modificarea radicală a componenţei etnice a locuitorilor din străzile învecinate ei, cele ce trebuiau să constituie parohia, aici aşezându-se cu predominanţă evrei de religie mozaică. Astfel biserica ce trecuse în întreţinerea statului adică a Ministerului Cultelor*33 va ajunge aproape în totalitate dependentă de bugetul acestuia ceea ce va afecta în special starea de întreţinere a clădirilor .
Din a doua jumătate a secolului XIX bisericile din Bucureşti, din punct de vedere organizatoric, funcţionau conform cu “Regulamentul municipal asupra epitropiilor bisericii”, regulament a cărui aplicare se făcea în temeiul art.66 din Legea Comunală. După 1893 “Biserica este subvenţionată de comună [Primăria Culorii de Negru]”*34 şi în starea sa de parohie săracă este desemnată ca biserică filială a bisericii Lucaci.
Biserica Lucaci,Totoeşti aşezată nu departe, pe uliţa ce-i va purta numele (azi str. Logofăt Udrişte), data din secolul XVI când a fost construită din lemn. În 1664-1669, ctitor fiind mitropolitul Ştefan, este reconstruită din zid. Apoi în secolul XIX stricată fiind de luptele din 1821, a fost rezidită în 1842 şi refăcută în 1847-1852 de negustori şi mahalagii din zonă, după Focul cel Mare ce a atins-o şi pe ea.
Actele Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice începând cu anul 1864 arată că pe atunci, cerinţele mari ale parohiei au determinat ministerul să numească un preot “îngrijitor” sau “curator”iar pe lângă el să mai slujească încă doi preoţi fiind ajutaţi de doi cântăreţi şi un paracliser . Apoi din anul 1890 biserica şi credincioşii au fost îngrijiţi numai de un preot şi un diacon, pentru ca în secolul XX să rămână doar un preot şi paracliserul, solicitarea angajării unui cântăreţ fiind mereu amânată. În acea perioadă în biserica Udricani preoţi “îngrijitori” şi alţi preoţi slujitori au fost : 1864 – ? preot “îngrijitor” D. Ionescu şi pr. G.G. Sachelarie, pr.Ion Petrescu ; … 1873 – 1875 pr. “îngrijitor” Averchie Arhimandritu şi ?; 1876 – 1881 pr. Anastase Mirodat ; 1873 pr, referendar 1875, iconom protopop 1876 Radu Sterian ; 1875- 1876 pr. “îngrijitor”/ curator Hariton S. Caloteanu ; 1876 – 1881 preot “îngrijitor” arhimandrit Galaction Demetrescu ; 1878-1882 preot Atanasie C.Rosu ; 1882 – 1893 pr. “îngrijitor”Dimitrie I. Ieronim şi pr. George Petrescu Sachelarie ; 1881 – 1885 pr. Ion Petrescu ; 1886 – ante 1890 pr. arhimandrit Valerian Palade. 1890/91-1893 preot “îngrijitor”? şi diaconul Dimitrie Ionescu ;…;1902 – ? pr. D. Popescu Moşoia ; 1921-? pr.I. Iordăchescu; 1931-1945-1951 pr.Victor Popescu din 1938 paroh ; 1952-1955 pr.pensionar Mihai Madan ; 1955- 1957 pr. paroh Mihail Avramescu ; 1957-1964 pr. paroh Ion Popa ; 1964-1969 pr. paroh Petru Brighidău,iconom stavrofor ; 1969-? pr. paroh Ioan Cristescu… *35.
În anul 1902 Administraţia Casei Bisericiidispuneinventarierea averii tuturor bisericilor şi mănăstirilor din ţară. Conform acestor documente*36, la data respectivă Biserica Udricani poseda la obiecte – cărţi, vase necesare cultului, veşminte, mobilier şi obiecte de mobilare a bisericii. În ce priveşte imobilele se făcea precizarea: “această biserică fiind pendinte de stat n-are nici o avere actualmente…”, adică nici o avere aducătoare de venit. Se menţiona un rând de case cu 4 încăperi, bunicele, făcută din timpul Egumeniei (deci anterior anului 1819), care erau locuite în 1902, de personalul acestei biserici, deci aveau funcţia de case parohiale. Mai erau două camere mici, vechi, unde locuia paracliserul Bisericii.
Secolul XX aduce unele schimbări semnificative. Astfel la solicitarea preotului paroh se confirmă în anul 1931, statutul de monument istoric al Bisericii “Sf. Nicolae” Udricani ce astfel intra sub supravegherea Comisiunii Monumentelor Istorice, statut în conformitate cu prevederile Comisiunii Monumentelor Istorice din 1915, întărite de Legea Monumentelor Istorice, 1919 prin care erau clasate provizoriu, până la o cercetare detaliată, ca monumente istorice, toate bisericile cconstruite până în anul 1834.
În 9 ianuarie 1938 se comunică de Protoieria Circ. II din capitală trecerea Bisericii Udricani de la statutul de biserică filială la cel de biserică de parohie şi ca o consecinţă ridicarea părintelui Victor Popescu la rangul de preot paroh:”Cucernice Părinte potrivit ordinului Sf. Mitropolii nr. 12.823/1937, vi se face cunoscut că în şedinţa Consiliului Eparhial din 30 noiembrie a.c.[1937], s-a aprobat înfiinţarea acelei filiale ca parohie. …”.*37
Noua parohie cuprindea 10 străzi pe care se aflau 29 familii creştine, la care se adăugau locatarele azilului. În 1950 numărul familiilor din parohie scăzuse la 16 familii. Starea parohiei cum era prezentată de preotul Victor Popescu pentru Anuarul Bisericii : „ cu desăvârşire săracă, nu are nimic …decât casa parohială…(locuinţă şi cancelarie)…Aici nimeni nu este plătit nici de stat, nici de parohie. Parohia nu are venituri.
Printre multele schimbări din acele vremuri este, modificarea compoziţiei etnice a zonei. Astfel în anul 1951 era consemnate în parohie 52 familii creştine cu 157 suflete. În anii 1954-1955 parohia Udricani cuprindea familiile creştine de pe străzile: str. Iuliu Barasch, strada Udricani, str. Ionescu de la Brad, str. Vintilă şi porţiuni din străzile: str. Olteni, str. Lucaci, str. Mircea Vodă adică în total 297 familii, 957 suflete.
Între preoţii slujitori perioada cea mai lungă şi importantă aparţine preotului Victor Popescu*38 :1925-1937 preot, 1938-1945 preot paroh, 1945-1951 preot pensionar (fără a primi pensie). Activitatea s-a desfăşurat în una din cele mai dificile perioade ale bisericii din cauza lipsei veniturilor, stării precare a lăcaşului de cult şi susţinerii sporadice din partea autorităţilor. Cu un remarcabil zel preotul Victor Popescu , care se întreţinea împreună cu familia din salariul de profesor de matematică, plătind de multe ori din acelaşi venit şi cheltuielile de întreţinere a bisericii, s-a luptat singur şi a reuşit să salveze biserica de la colaps, soartă pe care au trăit-o alte lăcaşuri.
Istoria Azilului Teodor Economu
În anul 1877 protoereul judeţului Ilfov, preot iconom Teodor Economu, solicită acceptul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru a înfiinţa şi administra cu cheltuială proprie un azil, pentru a adăposti persoane sărace şi invalide.
Prin Legea nr. 490/8 martie 1877, publicată în Monitorul Oficial, N3.59/15(27martie), 1877, se aprobă:“Din locul din care se compune curtea bisericei Udricani din Bucuresci, întreţinută de stat, se cedă gratis 339,…stânjeni pătraţi cucernicului iconom Teodor, protoereul judeţului Ilfov, care se obligă a clădi pe citatul loc cu propriile sale spese, camerele necesare pentru locuinţa a 15 sau 20 persoane invalide şi sărace”. Prin aceeaşi lege se prevedea: “stabilimentul de binefacere” va fi administrat de preotul Teodor cât timp acesta va trăi, iar după decesul preotului binefăcător se va institui o epitropie propusă de acela prin testament, epitropie sub controlul administraţiei comunale. În maxim 3 ani clădirile necesare funcţionării stabilimentului trebuiau ridicate ele urmând a servi întotdeauna numai scopului pentru care s-au făcut. Se mai prevedea, prin actul respectiv, că dacă nu se va termina construcţia în termenul stabilit “locul va reveni de drept statului..împreună cu clădirile ce se vor ridica… până atunci.”
Cândva în perioada 1877-1883 Azilul, amplasat pe latura de est a clădirii bisericii Udricani, îşi deschide porţile pentru acele femei bătrâne şi necăjite. Stabilimentul a primit numele “Azilul Protopopul Teodor Economu”după decesuldonatorul în 1883, urmând a se întreţine din fondul de 100.000 lei lăsat prin testament de preotul Teodor Economu (executor testamentar fiind avocatul Emil Protopopescu- Pache bine cunoscutul primar al Bucureştilor în perioada 1888-1891)*39.După decesul timpuriu al lui Pake Protopopescu(1893), conform prevederilor din testamentul său, Primăria Bucureştilor preia, în acelaşi an, administrarea fondurilor Teodor Economu pentru azil şi alte legăminte de binefacere cun fuseseră menite de testator:„ Prin acceptarea legatului defunctului Em.Protopopescu-Pake a trecut sub îngri jirea Comunei şi întreţinerea Azilului « Protopopul Th. Economul » care este instalat într-o clădire din curtea bisericei Udricani. În acest azil primesc locuinţa 15 femei bătrâne, văduve şi sărace, cărora li se dă pentru întreţinere pe fiecare lună câte 20 lei. Pentru întreţinerea acestui azil, conform dorinţelor testatorului, se află depus la casa de depuneri un fond de lei 100.000.” *40
În1894/1895 şi 1897*41 , cum se menţiona în Darea de Seamă a Primăriei, Azilul Protopopul Tudor funcţiona sub îngrijirea Comunei ce folosea fondurile donatorului şi le completa cu subvenţii. Erau adăpostite acolo 15-20 femei sărace, văduve care locuiau în cele douăzeci şi două camere, bune, făcute de răposatul Protopop Teodor Economul, pe locul bisericii. Fiecare femeie primea câte 20 lei /lună pentru întreţinere.. Se menţiona : “astăzi aceste case poartă numirea de: “AZILUL” Protopopul Teodor Economul, sub îngrijirea onor Primăriei. [Camerele sunt] “locuite de femei văduve” *42 .
1915, 1934*43 Azilul Protopopul Tudor continuă să funcţioneze. Dispare după al II-ea război mondial odată cu desfiinţarea acestui tip de instituţie.
III. Istoria construcţiilor
Biserica şi turnul-clopotniţă
Biserica Udricani a fost construită conform tradiţiei epocii, din cărămidă cu mortar de var. Avea plan triconc compus dintr-un pridvor deschis, acoperit cu 2 calote sferice turtite descărcate pe arce, între ele aflându-se un arc media, urmat de pronaosul supralărgit ce era acoperit cu o calotă turtită descărcată de asemeni pe arce în consolă. Deasupra se afla un turn clopotniţă octogonal pe baza pătrată din zidarie, la care se ajungea printr-o scăriţă aflată în grosimea zidului. Pronaosul era despărţit de naos prin trei arce sprijinite pe coloane, două dintre ele fiind coloane angajate situate pe peretele nordic şi sudic. Urma naosul cu turla Pantocrator ridicată, pe atunci, din zidărie fiind rezemată pe arce în consolă, cu retrageri, console unite printr-un profil de asemeni din zidărie în formă de brâu. Absidele de nord şi sud erau acoperite cu semicalote iar absida altarului cu semicalota cu retrageri rezemate pe console. Interiorul a fost pictat încă din sec. al XVIII-lea.
În exterior faţadele aveau pereţii tencuiţi şi zugrăviţi de asemeni, în culori de apă. Elementele de decorare erau compuse din brâul median, chenarele de piatră de la ferestre sculptate cu motive vegetale brâncoveneşti şi ancadramentele tot de piatră, sculptate, la uşa dintre pridvor şi pronaos şi deasupra ei, cel din jurul pisaniei.
Pe latura de apus a parcelei se situa turnul-clopotniţă pe sub care se intra în incintă.
Secolul al XIX-lea va însemna o perioadă dramatică pentru clădirea sfântului lăcaş. Chiar la începutul acelui veac biserica va fi grav afectată de distrugerile provocate de marele cutremur din 1802. Pentru a salva biserica se vor realiza în anul 1810 unele intervenţii radicale, intervenţii ce vor modifica aspectul bisericii ca urmare a închiderii pridvorului prin zidirea arcadelor lăsând goluri pentru ferestre pe faţadele laterale. Apoi se va încerca şi o consolidare a construcţiei prin “legare” cu legături din fier. Intervenţiile vizând nu numai repararea ci şi înfrumuseţarea vor cuprinde şi pictarea pereţilor pridvorului închis şi montarea unei tâmple noi. Toate acestea s-au realizat, prin contribuţia unor credincioşi pomeniţi de inscripţia pictată deasupra uşii de intrare în pronaos şi anume paharnicul Nicolae împreună cu Eremia şi Marin:“Acest lăcaş fiind crăpat din cutremurul ce s-au întâmplat în văleat 1802, căci multe sfinte lăcaşuri şi zidiri s-au stricat, acum la leat 1810 i s-au făcut legaturile ce se văd, atât înlăuntru cu drugi de fier, cât şi afară, în anvon umplându-se cu zid cîte trele părţile şi deosebit de legătirile ce s-au făcut s-au înfrumuseţat cu zugrăvelile şi cele văzute, atât afară înaintea bisericii, înlăuntru anvonului cât şi tâmpla, I sfintele icoane cele împărăteşti, I pardoseala de piatră şi un policandru nou…”*44.
Vor urma alte reparaţii pe parcursul primei jumătăţi a veacului, unele realizate în anul 1834 după cutremurele din 1821, 1824, 1827, 1829 şi altele după cutremurul din 1838.1847 biserica Sfântul Nicolae Udricani este cuprinsă de “Focul cel Mare”:“au ars această Sfântă Biserică, cu toată argintăria, Sfintele vase, odăjdii, cărţi şi celălalte…”*45, relata peste aproape un veac preotul bisericii. De altfel bisericile Udricani, Lucaci şi Olteni , Ceauş Radu (1757, refăcută 1848) au marcat cu aproximaţie limita de est până la care s-a întins incendiul. Distrusă grav, biserica a fost reparată prin grija şi cu cheltuiala arhiereului Timotei Troades*46 fost egumen al mănăstirii Sf. Ioan din Focşani şi târnosită din nou la 4 aprilie 1848. Intervenţia a însemnat pe de o parte legarea în interior a clădirii bisericii cu şine groase, pe de altă parte refacerea turlelor pe bazele originare, dar acum fiind construite din lemn şi învelite cu tablă pentru a fi mai uşoare, soluţie adoptată în Bucureşti la multe lăcaşuri din cauza deselor calamităţi prin care a trecut oraşul. Totodată s-a deschis trecerea dintre pronaos şi naos fiind înlocuite arcele cu un arc amplu, dublu, ce se susţine pe vechile coloane încastrate în zid. De asemeni se repictează parţial pronaosul.
Turnul clopotniţă de la intrarea în incinta parcelei a fost şi el grav avariat. În prima etapă s-au păstrat ruinele iar clopotele au fost atârnate pe 4 furci de lemn urmând ca în următoarea etapă să se realizeze refacerea lui şi remontarea clopotelor la locul initial.
Cândva apoi, în intervalul 1856-1889, clădirii bisericii i se adaugă un baldachin pe coloane la intrarea în pridvorul închis de pe latura de vest *47.
După anul 1864 lipsa acută de susţinere materială duce la neglijarea permanentă a întreţinerii bisericii şi a refacerii clopotniţei astfel că în timp situaţia se acutizează. Sunt elocvente pentru acestă stare, în perioada 1877- 1887*48, marile eforturi depuse de preoţii “îngrijitori” [termen ce atunci desemna pe preotul-paroh] pentru obţinerea de fonduri de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în grija căruia se afla biserica, în vederea realizării reparaţiilor stringente.
În primul rând se pune în discuţie starea clopotniţei despre care se preciza: „Domnule Ministru,*49 clopotniţa bisericii Udricani a ajuns în desăvârşită ruină neavând chiar acoperiş să poată apăra zidăria, clopotele sunt aşezate din 1847 pe nişte lemne care şi acestea au putrezit cu desavârşire. Vă rog…a lua dispoziţiune…sa se facă o reparaţie..precum…faceţi şi la alte biserici.“,1877,semnat:îngrijitor [pr.] Dumitru Galaction.Rezoluţia adresată arhitec tului D.Poenaru, solicita:“să formaţi un deviz de reparaţiunile ce veţi constata că sunt necesare a se face la clopotniţa bisericii Udricani, …şi un asemenea deviz să-l înaintaţi ministerului…”. Părintele Galaction va reveni în 1878 cu cererea, adresându-se acum şi Sfântei Mitropolii, pentru ca aceasta să intervină la minister:“mai este de făcut şi turla clopotniţei care se găseşte într-o completă ruină… chiar de la arderea focului 1847.” Abia la 13 mart.1879 ministrul George Cantilli îl trimite iarăşi pe noul arhitect al ministerului, Tabai, să cerceteze situaţia pentru a întocmi un deviz: “să mergeţi la biserica Udricani să formaţi un deviz de reparaţiunile cele mai strict necesare a se face la clopotniţă.”
În răspunsul său, îaintat în iulie 1879 inginerul arhitect Tabai preciza: “…a fost necesar a se face un plan şi deviz pentru restaurarea părţii inferioare şi pentru reconstrucţie partea superioară a clopotniţei ce se află cu totul distrusă.. Terminând…un plan şi un deviz vi le comunic…”. Se prevedea prin deviz realizarea următoarelor reparaţii: zidărie de maşină în mortar de var gros; pardoseală de beton ordinar; tencuială; scheletul clopotniţei din 12 stâlpi de fier; construirea “scaunelor” pentru clopote din lemn de stejar; astereala învelitorii, piedestal şi globul crucii din “scândură de rând”, acestea urmând a fi îmbrăcate în “tinichea”, deasupra crucea din fier. Urma a se face şi poartă la “gangul” de intrare pe sub turnul clopotniţă şi uşa de intrare în clopotniţă.
Reluarea discuţiilor în cursul toamnei anului 1879 se datora unui alt deviz întocmit de noul arhitect al ministerului Alexandru Săvulescu, deviz ce prevedea în ce priveşte clopotniţa următoarele intervenţii, mai sumare, şi deci cu un cost redus: montarea unor stâlpi sprijiniţi cu proptele, 5 grinzi de susţinere a fundaţiei crucii şi căpriori (24 bucăţi lungi de 4 m], pereţii căptuşiţi cu scânduri de brad, ferestre, învelitoare de tablă, glob, cruce colorată, scară pentru suirea în clopotniţă, refacerea scaunelor pe care stau clopotele.
La 8 septembrie 1880 arhitectul Săvulescu raporta: “… construirea clopotniţei de la biserica Udricani din capitală terminându-se săptămâna aceasta rog a libera restul [banilor]…pentru a achita pe lucrători”.
Turnul-clopotniţă va dispărea în deceniul 4 al secolului al XX-lea când o parte importantă din latura de vest a parcelei bisericii este expropriată pentru alinierea străzilor, pe terenul expropriat fiind amplasată şi construcţia.
În ce priveşte clădirea bisericii, în aceeaşi perioada 1878-1887 s-au petrecut unele intervenţii dar de mică întindere deşi preoţii îngrijitori au tot semnalat starea rea în care se găseşte.12 ian. 1878 “o turlă a bisericii…s-a dărâmat din cauza vânturilor ce au fost, vin a vă ruga…a lua măsuri pentru…reparaţiune căci orice întârziere în starea în care a ajuns va provoca cheltuieli mai mari…”şi mai târziu, în acelaşi an “La această Sf. Biserică Udricani nefăcându-se nici un fel de reparaţiuni de mult timp…din această cauză a devenit aproape o ruină…ba ceva mai mult…după urâtul aspect ce-l are ca un local lăsat în paragină…necesitatea reclamă imediat …pe de o parte să se împrejmuiască locul despre partea mormintelor iar pe de altă parte să se facă portiţă la ulicioara de din dos care comunică mai mult cu hanul ovreiesc…Deosebit…necesită şi oarecare mici reparaţiuni biserica mai cu seamă la spatele ei în dreptul altarului unde este crăpată….vă rog IPS Stăpâne a interveni pe lângă ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de a se efectua menţionatele lucrări cât mai în grabă” (raportul îngrijitorului bisericii Udricani cu nr.10 din 29 april.1878 adresată Mitropolitului primat-locţiitor Inocenţiu Ploieşteanul).
După un an, 20 mart.1879: “Starea de degradare în care a ajuns…biserica…prezintă un aspect foarte trist şi dacă va rămânea mult timp în această stare va cădea în adevărata ruină…vă rog…precum în nenumărate rânduri…a lua măsuri pentru reparaţia necesară cum a şi împrejmui curtea…”. La 28 iulie 1879 răspunde ing.arh.Tabai la ordinul din 13 mart. 1879, înaintând “…un plan şi deviz …pentru mici reparaţii, cele mai extremamente necesare la biserică şi partea din împrejmuirea curţii.Terminând…le comunic”. Propune a se realiza: la turla Pantocrator, ferestrele cu tocul lor, din şine de fier, cu geamuri şi 4 cu cercevele mobile. Adaugă ornamentele de “tole din fier a se efectua din nou la frontispiciul faţadei pentru îndeplinirea lipsei…” şi “îngrădirea cu uluci a curţii [de] 48,75 mp. , îngrădire ordinară între curtea bisericii şi celelalte vecinătăţi.” Valoare totală a intervenţiei era de 5.830 lei.Devizul al doilea privind reparaţii la biserica Udricani, semnat acum de arhitectul Alexandru Săvulescu, cuprinde în principal: tencuieli exterioare, repararea pietre din tindă şi ferestre la turla de pe naos (în valoare de: 2.984 lei).
Septembrie 1880: arhitectul comunică încheierea executării intervenţiilor: “Lucrările de reparaţie de la biserica Udricani din capitală terminându-se…“
Dar la scurt timp noul îngrijitor al bisericii Sf. Nicolae se simte obligat a sublinia din nou starea proastă a lăcaşului de cult dovadă certă a executării parţiale a devizului din 1879.
9 iulie 1881: “… biserica atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară se află într-o poziţie deplorabilă. Pe dinăuntru piatra de jos din cauza vechimii s-a scos prea mult încât poate aduce dificultate la mers…, a început câte o parte din tencuiala zidului a cădea, o uşă dinăuntru din cauza greutăţii rupându-se din piatră…a căzut *50. Pe dinafară mai toată tencuiala zidului se află căzută până la cărămidă, dar tot ce vatămă mai mult este că ne având jgeaburi şi burlane bune face ca toată apa să cadă pe corpul bisericii”, preot Dimitrie I. Ieronimos.
Urmează o luptă de ani pentru salvarea lăcaşului, solicitările reducându-se mereu în speranţa onorării lor de Minister: 8 oct. 1881-Adresa Sf. Mitropolii către Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice [V.Alexandrescu Urechia] susţinând demersul preotului îngrijitor; 18 aug. 1882 – preotul reia demersul; 11 sept. 1882-nouă adresă a preotului; nov. 1882-altă adresă a Sf. Mitropolii către Ministrul Cult. şi Instrucţ .Publice solicitând acordarea sumei necesare: “din fondul prevăzut pentru întreţinerea bisericilor statului … pentru a nu deveni cu desăvârşire ruină ”; 28 april.1883 – “…Biserica Udricani … se află foarte ruinată … Este trebuincios de făcut: jgheaburi şi burlane; tencuială de var; repararea ferestrelor, “de făcut uşă cu geamuri în locul celei căzute”, cele 2 uşi de afară reparate” pentrucă atât vara cât şi iarna praful, ploaia şi zăpada străbat înăuntru.” Ingrijitor preot D. Ionescu. Urmează rezoluţia din 5 mai 1883:“ Al. Săvulescu arhitectul acestui minister să facă deviz”. Adăugându-se o lună mai târziu: deviz cu”reparaţiunile cele mai strict necesare care să nu fie mai mari decât 200-300 lei” (5 iunie 1883).
Arhitectul Al. Săvulescu înaintează devizul în valoare de 341,15 lei din care se realizau lucrările: tencuieli la soclul bisericii şi acolo unde sunt necesare se vor pune burlane şi jgheaburi, fixarea crucilor, repararea învelitorii.. Între timp a fost înaintată altă cerere a preotului Ionescu ce menţiona din nou seria de lipsuri ce afectează starea clădirii bisericii: jgheaburi, 2 cruci pe turle, tencuială (30 mai 1883) pentru ca în toamnă, 30 sept. 1883, cererea să se reducă la:“cel puţin să-mi daţi 100fr….cu care în economia cea mai mare să fac o reparaţie la jgeaburi care lipsesc cu desăvârşire” precizându-se în cazul în care ar primi suma mai mare cf. devizului arh.Alex. Săvulescu: “să-mi liberaţi acea sumă…până ce timpul se află mai bun.” În dec. 1883 chestiunile fiind tot nerezolvate se reduce solicitarea : “…la biserica Udricani fiind trebuinţă de 2 uşi mici cu geamuri în locul aceleia mari, de fer ce au căzut din cauza greutăţii, vă rog…din tot sufletul a se lua în consideraţie această mică cerere căci nu costă mai mult decât 45fr….Din tot ce am putut face şi cu economie am făcut din nou o masă pentru epitaf, am reparat o cădelniţă..şi am cumpărat o toacă de oţel…Am stăruit la un mahalagiu de mi-a făcut jgheburi şi burlane…”
9 febr.1884, silit de nevoile iernii, preotul D. Ionescu solicită fonduri: “pentru cumpărarea unei (mică) sobe şi un car de lemne care nu costă mai mult de 45fr….pentrucă din toată economia ce am putut face, am făcut multe lucrări ce au fost lipsă”. În 25 mai 1884 preotul D.Ionescu aminteşte Ministerului: “…abia anul trecut s-a făcut un deviz de vreo 385 fr. şi care nici acum nu s-a pus în lucrare…Tot ce este necesar…este…:o tencuială de var împrejurul bisericii; asemenea clopotniţei…;de vopsit acoperişul clopotniţei; de îndreptat 3 cruci de sus ale bisericii; tâmpla ştearsă cu ulei; o uşă de brad în locul celei de fier căzute”. Dar adresa trimisă un an mai târziu în 7 febr. 1885atenţionacă reparaţiile nu s-au făcut. cererea primind rezoluţia: “a se avea în vedere când se va face tabloul lucrărilor de reparaţii…”. Noua adresă a preotului D.Ionescu precizează ca necesare: înlocuirea unor pietre din pavimentul interior, fiind stricate, punerea unei uşi cu geam în locul celei de fier, înlocuirea ferestrelor (12) putrezite, tencuială exterioară şi zugrăvirea ei. Rezoluţia ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice [Dim.A.Sturdza]: “În vedere, la timp.” La 20 iunie 1885 adresa preotului D.Ionescu, amintea că reparaţiile nu s-au făcut. În consecinţă, cerea: “…cel puţin…să se dea şi mie o sumă de 250fr.pentru a repara învelitul odăilor în care şedem pentrucă din cauza ploilor a răzbit tavanul prin case…restul de bani ce-o mai trebui le vom da noi preoţii…”. Rezoluţia ministrului [Dim.A.Sturdza]: “A se referi…sumă … disponibilă…”. (pe verso)“…rămânând lei 17.376…afară de aceasta mai sunt disponibili lei 6.477.” . Prin adresa din 19 iulie 1885aMitropolitul [Mitropolit primat-locţiitor Inocenţiu Ploieşteanul] către Ministru [Dim.A.Sturdza] se susţinea demersul preotului. Dar din erea depusă în iunie 1886 aflăm “în fiecare an s-a făcut câte un deviz pentru această mică reparaţie (adică tencuirea) şi văd că nici până acum nu s-a făcut nimic.” Urmează raportul din 8 februarie 1887 : “Biserica Udricani se află într-o rea poziţie…atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. În anii trecuţi s-au făcut vreo două devize şi…nimic nu s-a făcut. Vă rog domnule Ministru [Dim.A.Sturdza] în acest an…a înbunătăţi…trista poziţiune…prin facerea intâi a 7 ferestre în locul celor vechi…a unei uşi în interiorul bisericii…, schimbarea a vreo câteva pietre de pre jos, al doilea …facerea unei tencuieli de jur împrejurul bisericii precum şi darea unei faţade la întreaga biserică…, demers ce era susţinut şi de mitropolie (adresa din 19 febr. 1887) .Ulterior, în iunie 1887, în lipsa unei rezolvării a cererii depuse, preotul D. Ionescu, propune: să “primesc suma de lei 93pentru cele solicitate” din care doreşte să înlocuiască 80 de geamuri [probabil ochiuri de geam] la cele 2 turle şi să cumpere 10 rogojini şi 20 papuri pentru iarnă, sumă pe care se obligă a o va justifica.
Noul secol, al XX-lea, înseamnă alte reparaţii determinate de starea precară în care se află biserica. Acum “preotul deservent” Victor Popescu se adresează Primarului Sectorului II Negru pentru a obţine scutirea de taxe comunale deoarece “biserica este subvenţionată de comună”. Intenţia era de a face reparaţii simple la turle. Dar abia din anul 1937 se va pune în discuţie un proiect de restaurare în urma vizitării bisericii de către profesorul, istoricul Nicolae Iorga în calitatea sa de preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice.
Savantul, impresionat de starea de degradare în care se află, va face apel la cetăţeni prin ziarul “Porunca Vremii” să contribuie la salvarea lăcaşului, solicitare reluată şi întărită de parohul bisericii preotul Victor Popescu într-un APEL :“Biserica UDRICANI a fost zidită de un singur om, într-o vreme când sentimentul de căpetenie al sufletului românesc era pietatea şi când mahalaua Udricani era ocupată de populaţie…românească….Împrejurări vitrege au urmat apoi…Astfel, biserica UDRICANI, lăsată în voia vremii a fost prefacută în paragină…Credem că nici unui român nu-i poate trece prin gând să renunţăm…Un neam de oameni care işi părăseşte monumentele religioase e gata de pieire…”*51
Pe baza fondurilor adunate şi a proiectelor de restaurare ale Serviciului Tehnic al Comisiunii Monumentelor Istorice*52 se vor începe intervenţiile. Proiectul, conceput de arhitectul Em. Costescu propunea: refacerea turlelor din zidărie, refacerea şarpantei din lemn de brad şi a învelitorii cu carton gudronat şi olane “turceşti”, completarea zidăriei unde este deteriorată, tencuieli exterioare şi interioare, întoarcerea lespezilor de piatră din interior, restaurarea frescei etc.(cf.deviz dec.1937). Se adaugă, conform antemăsurătoare 1938, lucrări de consolidare şi anume: centură de beton armat la corpul bisericei şi la bazele turlelor, placă, grinzi şi stâlpi de beton armat la turle, zidărie de cărămidă specială, subţire şi de cărămidă găurită pentru turle pentru a le uşura, urmând să se facă sondaje pentru stabilirea nivelului de călcare. 1938 se pun în discuţie şi alte intervenţii urgente „pentru scoaterea igrasiei…“: scoborârea nivelului curţii cu 0,60m., canalizare, trotuare; stabilirea ventilaţiei în ziduri după sistemul Krupen, înlocuirea cărămizilor putrede.
Din toate lucrările prevăzute în proiecte s-au efectuat -conform situaţiei prezentate în iunie 1938: repararea zidăriei cu cărămidă presată şi mortar de var gras, înlăturarea vechii tencuiali şi tencuirea din nou cu mortar de var gras şi ciment, repararea zidăriei la soclu din interior, retencuire în interior după ce s-a lăsat să se usuce, făcut găuri în soclu ce s-au umplut cu var nestins, zugrăvit faţada cu var,culoare şi grăsime iar interiorul cu humă, culoare şi clei; pardoseli de cărămidă sub strane în loc de pământ de umplutură; demontat pridvorul [baldachinul] şi transportat stâlpii la Muzeul Monumentelor Istorice.
Dar lucrările nu au fost realizate cu respectarea tuturor operaţiunilor după cum constata arhitectul Em. Costescu, ca urmare problema umezelii nu era cu totul rezolvată.
După cutremurul din 1940, pe baza evaluării stării sale tehnice, biserica a fost închisă. Conform raportului întocmit de arhitectul Horia Teodoru care a verificat situaţia din partea Comisiunii Monumentelor Istorice s-au constatat următoarele: spre vest două fisuri diagonale fără dislocări de zidărie; spre nord şi sud crăpături dar fără importanţă. Gravă era însă tendinţa zidului de vest de a se desprinde de cei laterali, cum observa arhitectul. Spre est absida altarului nu suferise stricăciuni, au devenit vizibile următoarele ferestre necunoscute: 2 la pronaos (sud şi nord) şi două în registrul superior la absidele laterale. Despre acestea arhitectul propunea a fi puse în valoare cu ocazia restaurării. La naos constată existenţa unei crăpături de mică importanţă dar tencuielile pe şipci ale pereţilor verticali şi tencuielile calotei turlei Pantocratorului sunt desprinse şi au căzut parţial. La aceste observaţii adaugă aprecieri despre turlele din lemn şi tablă care sunt foarte urâte iar starea lor de rezistenţă este necunoscută.
Până în anul 1943 se realizează următoarele lucrări (recepţionate la 21 iulie1945). În primul rând, cum observa arhitectul Em. Costescu “se menţin cele 2 turle de lemn ale bisericii pentru a satisface nevoia de a păstra silueta bisericii care, este înconjurată de blok-uri”. Apoi s-a realizat: înlocuirea părţilor de tablă lipsă la turlă şi acoperiş şi revizuirea lor, astuparea celor 8 ferestre existente la turlele bisericii cu capace de lemn, duşumea de scânduri în altar peste aceea de piatră, repararea crăpăturilor exterioare, executarea a 2 tavane pe grinzi de lemn, montarea unui tirant de stejar în pridvor, consolidarea arcadei crăpate cu cărămidă, mortar şi zeamă de ciment şi văruitul faţadelor exterioare cu lapte de var.
1960 în cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice sunt propuse noi lucrări de reparaţie şi de întreţinere, dar actele nu precizeză dacă s-au realizat măcar parţial.
1991 Proiect de consolidare şi restaurare realizat de Proiect Bucureşti.Nu s-a executat.
2005 biserica Udricani păstrase planul treflat dar pridvorul era în continuare închis prin zidirea arcadelor şi lăsarea de goluri pentru ferestre pe faţadele laterale. Era acoperit cu 2 calote sferice turtite descărcate pe arce, cu un arc median, care păstraseră pictura din secolul XVIII în frescă. Pereţii pridvorului şi pronaosul cu pictură din sveacul XIX. Pronaosul supralărgit era acoperit cu o calotă turtită descărcată pe arcele în consolă, deasupra aflându-se turnul clopotniţă din lemn învelit in metal, octogonal pe baza pătrată. Accesul la el se făcea printr-o scăriţă în grosimea zidului pronaosului. La trecerea dintre pronaos şi naos se afla un arc dublou lat care păstra din vechia închidere numai coloanele încastrate în zid. Naosul avea deasupra o turlă de lemn îmbrăcată in zidărie, rezemată pe arce în consolă, cu retrageri, onsolelle fiind unite printr-un profil de zidărie ca un brâu. Absidele erau acoperite cu semicalote, iar absida altarului cu semicalotă cu retrageri rezemate pe console.
În exterior pereţii erau tencuiţi. Se păstrase brâul median, de cărămidă, de asemeni tencuit. La ferestre chenarele de piatră sculptată cu motive vegetale brâncoveneşti, asemeni celor de la uşa de intrare dintre pridvor şi pronaos şi ancadramentului sculptat de piatră al pisaniei, amintesc perioada stilistică când a fost construită biserica Udrican – post brâncovenesc.
Pe faţada vestică, la partea superioară se păstra un timpan triunghiular având nişte zone decupate, poate pictate iniţial. Sub timpan decupaj nişă cu icoana de hram pictată.
Alte clădiri de pe parcela bisericii Udricani
În absenţa documentelor cartografice sau de altă natură, după ridicarea clădirii bisericii şi a turnului-clopotniţă, nu se ştiu celelalte clădiri din incinta vastă rezervată bisericii de clucerul Udrican şi alţi credincioşi donatori. Se poate doar bănui existenţa unor chilii pentru comunitatea călugărilor din perioada când biserica era lăcaş pentru mănăstirea omonimă.
Primele clădiri cunoscute cu certitudine sunt cele menţionate în pomelnicul înscris pe o piatră la sfârşitul sec. al XVIII, piatră ce se află fixată în zidul proscomidiei: „Pomelnicu popii Nicolae zogravu, ctitor cel vechiu, care au dat bisericii casele care sunt în dosul oltarului …”*53. Urmează construirea la 1810 a “două chilii noi în curtea bisericii, pentru sălăşluirea celor săraci, cu toată cheltuiala răposatului paharnic Nicolae, [Ere]mia, Mari[n]”*54, faptă ce aparţine acelor credincioşi care au reparat biserica şi au înfrumuseţat-o.
Anul 1847, aduce odată cu Focul cel Mare, şi distrugerea chiliilor. Urmează ridicarea, pe cheltuiala egumenului Timoteu Troados, a clădirii dispuse spre nord, construcţie cu patru încăperi. Acolo va locui paracliserul iar o parte va fi închiriată.
Mai târziu în perioada 1877- 1883 pe parcela de 339,79 m2 hotărâtă prin lege a fi cedată Azilului Protoiereu Tudor s-a construit clădirea în care a funcţionat “Azilul Tudor Economu”. Noua construcţie era dispusă pe latura de est a parcelei bisericii în faţa absidei altarului. Pentru buna funcţionare a instituţiei a fost rezervată, până la limita de est a lotului, o curte, separată de curtea bisericii. Noua construcţie de formă rectangulară, prelungă, parter, conţinea 22 camere pentru locuit.
Ulterior, în anul 1903, în timpul păstoririi energicului preot D.Ionescu, cu ajutorul donaţiei Zoiei Popovici, s-a construit casa parohială. Amplasată pe latura de sud a parcelei, clădirea parter modestă păstra planul tradiţional: vestibul, camere dreapta-stânga, urmate de dependinţe. Faţada era spre curte şi latura îngustă la faţa străzii. Elementele de decor reduse apelau la repertoriul eclectic comun perioadei.
x x x x x x x x
Istoria lăcaşului de cult Biserica Udricani şi a zonei în care a fost construită rezumă multiple aspecte revelatoare pentru întâmplările bune şi rele prin care a trecut oraşul Bucureşti.
A fost construită într-un timp când mahalaua şi biserica erau centrul unei comunităţi. Meşterii care au construit-o au apelat la un tip de plan întâlnit încă din epocile anterioare – plan treflat cu pronaos supralărgit şi două turle- şi continuat în secolul XVIII, dar ne fiind între cele mai frecvente soluţii adoptate în acele vremuri. În Bucureşti , în aceeaşi perioadă a fost ilustrat de bisericile: biserica Colţei (1695-1698, ctitor spătarul Mihail Cantacuzino), biserica Kretzulescu (1722 ctitor vel vornic Iordache Kretzulescu şi soţia Safta Brâncoveanu), biserica cu Sfinţi (1728, ctitor Mitropolitul Daniil), biserica Batişte (1762, ctitori enoriaşii) toate fiind realizări deosebite din punct de vedere al expresiei arhitecturale şi prezenţei urbanistice.
Calamităţile prin care a trecut au afectat-o până la starea de precolaps care a dus la închiderea sa un număr de ani. Reparată şi-a reluat activitatea până când în anii 1980 zona ce o înconjura şi la care se raporta a fost la fel de grav afectată, aproape distrusă prin voinţa unor oameni cu putere de decizie.
Numai fervoarea celor ce au fost preocupaţi de salvarea ei a făcut ca ea să se păstreze şi alături de porţiunile istorice de străzi ce s-au păstrat să-şi menţină rostul pentru care cândva Udrican clucer a ctitorit-o – lăcaş de închinăciune pentru oamenii locului, mândrie pentru arta cu care acei meşteri şi pictori necunoscuţi, din veacul XVIII au construit şi împodobit biserica, laudă pentru arhitecţii şi pictorii restauratori care au reparat şi restaurat monumentul ca şi pentru toţi cei ce au susţinut demersul – preoţi slujitori, enoriaşi şi donatori -.
Surse documentare şi bibliografice
ARHIVELE NAŢIONALE. Fonduri : Ministerul de interne-Administrativ 1860-1900 ;
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice 1857-1900
Atlas-Ghid.Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Vol.I-II, Bucureşti, Ed. ERGOROM’79, 2000
DUMITRESCU, Marin Istoricul a 40 de biserici din Romania. Bucureşti, Tipograf. Vocea învăţătorilor, 1899.
ELIAN, Alexandru (red.respons.), BĂLAN, Constantin, CHIRICĂ, Haralambie, DIACONESCU, Olimpia Colecţia:Inscripţii medievale ale României.Oraşul Bucureşti.vol.1: 1395 – 1800 Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1965 pg. 482
GIURESCU, Constantin C. Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Bucureşti, Ed. pt. lit, 1966.
IORGA, Nicolae Inscripţii din bisericile României Vol.XV, p.I din Studii şi Documente.
IORGA Nicolae Istoria Bucureştiului Ed. Municipiului Bucureşti, 1939
LASCU, Nicolae Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1952. Teza de Doctorat, Bucuresti, 1997
MUCENIC, Cezara «Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX». Bucureşti, Ed. Silex, 1997
Planuri, hărţi 1791-1923
Planul elaborat de locotenentul Ferdinand ERNST, 1791
Planul Bukureştiului ridicat din porunca prea înălţatului domn stăpânitor Barbu Dimitrie Ştirbei V.V. de Maior Rudolf Artur BORROCZYN. 1852
Plan der stadt Bukurest…von Friederich JUNG, 1856
Bucuresci capitala României – Maior D.PAPPAZOGLU – 1871
Planul Orasului Bucuresti lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primaria Capitalei, în al XXX- lea an al Domniei M.S.Regelui CAROL I. 1896.
Planul Orasului Bucuresti lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primaria Capitalei, in al XXXIII- lea an al Domniei M.S.Regelui CAROL I ; 1911;
Planul oraşului Bucuresci , Edit. Institutului de arte grafice Carol GÖBL, 1898;
NOTE
*1 Biserica Olteni construită din lemn anterior anului 1694, refăcută din zid în 1722 şi 1863 (demolată 1987); biserica Lucaci construită din lemn în sec. XVI, din zid între anii 1664-69 şi refăcută în 1842; biserica Dobroteasa construită întâi din lemn era refăcută din zid la 1720 (clădirea actuală datează din 1887-1893).
*2 Biserica Olari construită din lemn la începutul sec. al XVIII-lea, a fost refăcută din zid în 1758.
*3 Biserica Pantelimonului (1750); biserica Oborul Vechi (1760);biserica Iancu Vechi-Mătăsari (ante 1761 din lemn, 1774-75 din zid);biserica Popa Nan(ante 1719 din lemn, 1765 din zid, 1910 reconstruită);biserica Hagiului (1700 schit de lemn, ante 1761 din zid);biserica Ceauş-Radu (1753 din lemn, 1757 din zid) şi biserica Foişor (1745).
*4 Denumirile de străzi sunt cele menţionate în Planul Borrroczyn,1852, Planul Jung,1856 şi Planul Pappazoglu, 1871 respectiv: Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor ante 1871); uliţa Sf.Ştefan sau Uliţa Bariera Vergului (după 1871 Calea Vergu, apoi din 1878 Calea Călăraşilor); uliţa Dudeşti(Calea Dudeşti după 1871) ; Podul Văcăreştilor(Calea Văcăreştilor după 1871).
*5 De-a lungul timpului străzile care delimitează parcela şi-au schimbat denumirea. Astfel strada pe direcţia nord-sud s-a numit: str.Biserica Udricani (ante 1871), Dr.Iuliu Barasch (1930), din nou Biserica Udricani (1940) şi din nou str.Dr.Iuliu Barasch (1947) până astăzi. Strada vest-est : Udricani în secolul XIX şi început XX apoi Clucerul Udricani (1930). Pentru strada din sud (actual dispărută): Frântă în secolul XIX şi început XX, Ionescu de la Brad ante 1933 şi Strehaia ante 1970. Astăzi parcela este pe latura de est a străzii Dr.Iuliu Barasch acolo unde această stradă se termină într-o piaţetă la întâlnirea cu strada Clucerul Udricani. De asemeni s-a modificat şi numerotarea pentru parcela pe care se afla Biserica Udricani. În sec. al XIX-lea era nr. 20 pe strada Biserica Udricani iar în sec. al XX-lea, după 1933 nr.11 str. Iuliu Barasch
*6 “Hrisovul Domnitorului Grigorie al II-lea Ghica pentru alegerea locului bisericii Udricani din Bucureşti, închinată mănăstirii Sf. Ioan din Focşani.” Vezi: AN.Fond Mănăstirea Sf.Ioan din Focşani
*7 Planurilemenţionează la nr.69 biserica“Utricani”, după nr. 68 biserica “Olten” (dar care în realitate este biserica Sf. Nicolae din Prund) şi înainte de nr.70 “Viner” adică Biserica Sf. Vineri Herasca.
*8 GHICA, Ion Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri. Bucureşti, ESPLA,1960, p.45
*9 În urma împărţirii Bucureştilor, din punct de vedere administrativ în 5 sectoare/Culori, în 1806, străzile Udricani şi Biserica Udricani aparţin Culorii de Negru iar Culoarea de Roşu cuprindea centrul comercial istoric.
*10 Date din:POTRA,George“Din Bucureştii de ieri”Vol.I.Bucureşti, Ed.Ştiinţ.şi enciclop.,1990. Cap. Răzmeriţe şi calamităţi.Incendii. pg. 148
*11 Ocolul I cuprindea: Culoarea de Roşu şi avea prevederile cele mai restrictive. În Ocolul I erau interzise toate atelierele ce puteau provoca, prin activitatea lor, incendii. Clădirile, indiferent de fucţiunea lor – clădiri principale sau anexe- erau obligatoriu construite din cărămidă şi cu acoperiş de tablă etc. În Ocolul II intrau o parte din străzile din Culoarea de Negru. Şi aici construcţiile trebuiau să fie numai din zid şi cu acoperiş de metal. Pentru anexe regulile sunt mai simple.
*12,13 Străzi citate cf. Planului Jung, 1856. Din 1871 Uliţa Davideanu devine str.Palestina iar Uliţa Bobesku devine uliţa Vintilă.
*14 Denumirile actuale ale străzilor citate (sau ultimele denumiri înainte de dispariţia lor prin demolare): str. Stelea(str.Stelea Spătarul), Calea Vergului(Calea Călăraşilor), strLucaci(str.Matei Basarab), str.Palestina(str. Herescu Năsturel),str.Sinagogii(str. V.Adamache), str. Sf. Mina(str. Bălceşti) , str. Saul( str. Colnicul Mic).
*15 AN.DMB. Fond PMB-Alinieri pl. 131/1872;
*16 AN.DMB. Fond PMB-Alinieri pl. 263/1889-1898;
*17 Denumirea strada Dr. Iuliu Barasch a fost propusă de Comisia de Nomenclatură în dec. 1929 şi aprobată în ian.1930. Dr. Iuliu Barasch (1815-1863) s-a stabilit în Bucureşti în 1841. A lucrat ca medic, apoi profesor de ştiinţele naturii la Colegiul Sf.Sava şi profesor la Şcoala militară de medicină.În 1858 a înfiinţat primul spital pentru copii. A scris articole şi cărţi, printre care Minunile Naturii(3 vol.), Curs de higienă populară, Istoria Naturală (3 vol.).În 1940 strada reia numele de str. Biserica Udricani. Din 1947 s-a revenit la numele de dr. Iuliu Barasch, nume păstrat până în prezent.
*18 Strada M. Epureanu dintre str.Olteni şi Cal.Văcăreşti a fost denumită:U-ţa Săvulesku (la 1856),str.Corbului (la 1871), str. M.Epureanu (ante 1911). Ulterior până la demolare str. Haiducul Bujor.
*19 Denumirea de Udricani vine de la negustorii ce aduceau marfă de la Udrii (Adrianopol sau în lb. turcă Edirne) (Cf. GIURESCU, Constantin C. “Istoria Bucureştilor », 1966, pg. 361). Clucerul era dregătorul care se ocupa de aprovizionarea Curţii Domneşti.
*20 ELIAN, Alexandru(red. Respons.),…Colecţia:Inscripţii medievale ale României. Oraşul Bucureşti.vol.1: 1395 – 1800” Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1965 pg. 433 (“Pisania pe piatră…;literă de 4 cm. în relief, într-un câmp de 62/98 cm., încadrat de motive vegetale”)
*21 Alte biserici din categoria celor ctitorite de boieri în secolul XVIII au fost:Biserica Sf. Elefterie Vechi (1741-1744), Biserica Sf. Ştefan Cuibu cu Barză (1760), Biserica Flămânda (1782). Pe lângă ele au continuat să se ridice biserici de către domnitori, în aceeaşi perioadă ctitori fiind şi : negustori, bresle, mahalagii.
*22 Cf. Act de donaţie (AN. Fond.Bunuri Publice.Ţara Românească…. Sf. Ioan Focşani, pachetul XIV/1)
*23 Pe o cruce gasită în urma cercetării arheologice este înscris: [..] / [V]asi[l]e / [e]rei [V]arva/ra : monahia / Stamate (fragment de cruce, piatră, prima jumătate a sec XIX, literă de 4,5 cm., în relief, 86x32x17 cm. )
*24 Actul de danie lipseşte fiind pierdut (după cum declara egumenul mănăstirii Sf. Ioan la o cercetare din anul 1848) dar din actele existente în Fondul Mănăstirii Sf. Ioan din Focşani cel privitor la fixarea limitelor parcelei proprietate a bisericii/mănăstirii Udricani din 1750 o menţionează “biserica iaste închinată metoh la sfânta mănăstire den oraşul Focşani”
*25 Cf. Acte (AN. Fond.Bunuri Publice.Ţara Românească…. Sf. Ioan Focşani, pachetul XIV/1+9)
*26 Cele 5 acte emise de Constantin Moruzi la 1793, Alex. Ipsilanti la 1797, Constantin Ipsilanti la 1808, Gh. Caragea la 1813 şi Nic. Şuţu la 1818 reiau aproape identic textul privilegiilor de care se bucură biserica cu unele adăugiri:”. (Cf. AN.Fond AN. Fond.Bunuri Publice.Ţara Românească…. Sf. Ioan Focşani, pachetul XIV/4-7. )
*27 Cf. AN.Fond AN. Fond.Bunuri Publice.Ţara Românească…. Sf. Ioan Focşani, pachetul XIV/14. )
*28 Cf. ELIAN, Alexandru Op.cit (Pomelnic…)
*29 Idem
*30 GHICA, Ion Op.cit.
*31 Cf. AN.Fond AN. Fond.Bunuri Publice.Ţara Românească…. Biserica Udricani
*32 apud Legislaţia României, Colecţia Hamangiu. Vol, anul pg.18 Conform Legii secularizării averilor mănăstireşti şi bisericeşti, terenurile proprietate a bisericilor trecuseră în domeniul statului care dispunea de ele cu acordul ministerului de resort.
*33 Bisericile din Bucureşti se grupau în patru categorii în raport cu autoritatea de care depindeau administrativ (separat de autoritatea eclezială) şi financiar mai ales d.p.v. al întreţinerii lăcaşurilor de cult. Astfel erau (1) biserici sub autoritatea şi întreţinea directă a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice : biserica Antim, biserica Curtea Veche, biserica Cotroceni, biserica Doamna, Mihai Vodă, Radu-Vodă, Sf.Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, biserica Udricani şi altele, deci în general biserici ce pierduseră averea prin secularizare ; (2) biserici-parohii administrate de Epitropie şi întreţinute de enoriaşi ca Biserica Popa Tatu, Bis. Sf. Ilie Gorgani etc ; (3) biserici filiale aşa cum a fost Biserica Sf. Constantin şi biserica Schitu Măgureanu, filiale ale Bis. Sf. Ilie Gorgani (în sec. al XIX-lea); (4) biserici – paraclise ale unor familii boiereşti care le întreţineau şi pe ele şi slujitorii lor.
*34 Cf. Arhiva DMI, Fond CMI dos.642 fl. 7
*35 Listă reconstituită după statele de plată ale salariilor(cf.AN.Fond Ministerul Cultelor şi Instr. Publice-Dir. Contabilit.dos. 257/1864, 271/1873, 254/1875, 258/1876, 269/1878, 222/1879, 265/1880, 263/1881, 232/1882, 258/1885, 238/1886, 181/1890, 194/1891, 147/1892) şi din dosarele ce privesc reparaţiile bisericii(Arhiva DMI, Fond CMI, dos.642)
*36 AN. Fond Ministerul Cultelor-Contabilitate, dos. 1606/1902
*37 Arhiva bisericii Udricani
*38 Victor Popescu s-a născut în 1884 în com. Băseşti, jud. Teleorman.Studii: Facultatea de Teologie, dipl. 1916 şi Facultatea de Matematică, dipl. 1914. Diacon ian. 1916 Episcopia Huşi, iul 1916 preot Episcop. Huşi, preot Bârlad 1916-1922.În 1918 a fost hirotonit duhovnic şi a primit rangul de iconom stavrofor.Preot Episcopia Râmnicu Vâlcea între 1922-1925.A fost numit la 1 april.1925 preot la Biserica Udricani. Era şi prof. de matematică la Liceul Economic Carol I, din str. Domniţei (actual str.Hristo Botev). Din 1938 numit preot paroh al Bisericii Udricani odată cu ridicarea acesteia la rang de biserică parohială. A fost pensionat în 1945 (s-a întreţinut din leafa şi apoi pensia de profesor, parohia fiind fără venit). A coninuat să slujească în biserica Udricani până în anul 1951 (actele nu mai precizează numele său ulterior).
*39 Testamentul protopopului Teodoru Economul şi Testamentul răposatului Em. Protopopescu-Pake în : TEODORESCU, G.Dem Biografia lui Em. Propopopescu.Pake Bucuresci, 1899,pg. 102, 108.
*40 Idem
*41 Dare de seamă a administr. Com. Bucuresci pe timpul de la 1 ian.1894 până la 1 Ian.1895, Bucuresci, 1895, pg. 121 şi Anuarul Bucureşti, 1897 cap. Asistenţa publică şi privată pg. 127.
*42 Călăuza oraşului Bucureşti pe 1916, pg. 350 şi
*43 Bucureşti.Ghid official, 1934. pg. 66
*44 IORGA, Nicolae “Inscripţii din bisericile României” Fasciculul I (1-764), Bucureşti, 1905 pg. 290
*45 Date din « Chestionar pentru Biserica filială Udricani, 1921 » semnate paroh Ec.I.Iordăchescu. (Arhiva DMI, fond CMI, dos.647)
*46 Vezi text inscripţie din partea stângă pe peretele ce desparte pridvorul de pronaos
*47 În absenţa unui document care să certifice data de construire a baldachinului, datarea s-a făcut pe baza planurilor şi anume: în Planul Jung (1856) biserica este configurată fără baldachin. Acesta apare în planul de aliniere din 1889 şi apoi în planurile cadastrale din 1895 şi 1911. El va fi suprimat în urma deciziei CMI în anul ca fiind străin siluetei originare a bisericii.
*48 Citate şi date cf. : AN. Fond Min.Cult.şi Instrucţ.Publice, dos. 268/1877-1887
*49 Memoriu adresat lui Gh. Chiţu magistrat, om politic liberal, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în guvernul I.C.Brătianu (iul. 1876-nov.1878).
*50 Se referea la uşa de intrare în biserică dintre pridvor (când era deschis) şi pronaos. Uşa fiind masivă, de fier s-a desprins din zid din cauza slăbirii tencuielii şi dislocării cărămizilor în urma calamităţilor. De aceea trebuia înlocuită.
*51 “Apel” (Arhiva DMI.Fond CMI dos.647/1921-1945)
*52 Reconstituite cf. datelor din Arhiva DMI.Fond CMI dos.647/1921-1945
*53 ELIAN, Alexandru Op.cit.pg. 434 (“pomelnic pe o piatră de 57/59cm., fixată în zidul de la proscomidie; literă de 3,5 cm. în relief.”
*54 IORGA, Nicolae Op.cit. pg. 290
Parcela bisericii avea suprafaţa de 1344 m2, (şi 583,81 expropiaţi de primărie pentru alinierea străzii şi formarea piaţetei). Pe parcelă se afla biserica şi casa parohială.
Citește și:
Descoperiri arheologice – Istoria recentă a parohiei Udricani – Şantierul arheologic
Structura – Lucrări de restaurare și refacere a vechii structuri