În curând va lua sfârşit postul închinat Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu se pregăteşte să coboare la noi pentru ca noi să ne înălţăm la El. Cu alte cuvinte Dumnezeu se înomeneşte pentru ca omul să se îndumezeiască. Un proces nu tocmai uşor. De aceea omul trebuie să posteacă, să facă asceză, să se pocăiască pentru a lepăda din zgura care s-a aşezat între timp pe sufletul lui. Devenim aşa mai uşori, mai capabili de a primi bucuria şi darul naşterii pruncului în peştera Bethleemului, devenim mai transparenţi harului dumnezeiesc şi mai apţi de urcuşul duhovnicesc la care suntem chemaţi.
De mult eclesiastul spusese: “Nimic nou sub soare”, cu alte cuvinte; tot ce există sau se întâmplă în lume ar fi lipsit de amprenta noului, a noutăţi, că noul este vechi; aşadar toate au fost şi tot ce există nu e altceva decât o repetare a unor cicluri anterioare. Şi totuşi ceva ce nu a mai fost niciodată s-a întâmplat. “Întruparea”, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, după trup. “Taina cea din veci ascunsă şi de îngeri neştiută… se descoperă nouă celor nevrednici, dar atât de iubiţi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca toţi cei ce cred în El să aibă viaţă veşnică…” Iar Cel Neîncăput primeşte să se nască pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Naşterea unui prunc a bucurat şi va bucura mereu familiile, rudele şi prietenii, comunităţile în care se petrece acest eveniment, Cu cât mai mult trebuie să bucure Naşterea cea mai presus de orice naştere? Vestitorii acestei Sfinte Naşteri sunt, de două mii de ani colindătorii, care an de an, vin să ne încânte sufletele cu atât de nepământele colinde. Perioada care urmează e una specială şi binecuvântată. Pentru a înţelege mai bine dimensiunile ei cosmice, de restaurare a omului şi refacere a chipului lui Dumnezeu din om propun tuturor un itinerar duhovnicesc către cer prin intermediul colindelor.
Îndeobşte colindele se ascultă sau se cântă cu emoţie şi pioşenie, vorbind ele însele despre ele, iar bucuria de a le asculta și/sau cânta depăşeşte orice încercare de descriere sau definire a lor. Simţim doar că ele vin din adâncuri de istorie, din neguri de lumini, reprezentând cea mai pură tradiţie, deodată, creştină şi românească. Ele sunt glasurile cristaline ale strămoşilor, ce odinioară fuseseră copii, ce ne încântă auzul, luminându-ne beznele sufletului, căci ele se adresează concomitent minţii raţionale şi sufletului trăitor. Ele ne limpezesc mintea, făcând-o să înţeleagă, neînţelesul; sensibilizează inima, pentru ca cei ce le ascultă să trăiască o bucurie nespusă, realizându-se astfel legătura indestructibilă şi necesară dintre minte şi inimă.
Colindele noastre româneşti sunt expresia unei trăiri sufleteşti, căci omul trăieşte, mai ales din emoţii sfinte, nu numai din banale preocupări cotidiane, ele fiind, de fapt, acelea care redau adevărata măsură a vieţii. Lipsiţi de ele am fi poate mai săraci, mai goi, mai inumani. Fără ele bucuria naşterii Domnului Iisus Hristos n-ar mai fi deplină. Dincolo de valoarea lor teologică, emoţională şi etnologică, căci asemeni doinelor, ele vin din străfunduri de istorie, reprezentând documente vii ale limbii poporului nostru; prin ele ne-am păstrat şi unitatea de fiinţă, de neam şi de credinţă; adică însăşi continuitatea chinuită pe aceste meleaguri binecuvântate; ele colindele mai au şi o altă dimensiune; dimensiunea etică sau morală. Aceasta ţine de scânteia divină din fiinţa omenească. Dimensiunea etică este cea care ne ajută şi ne îndeamnă să renaştem prin pocăință, să devenim mai buni, mai iertători, cu alte cuvinte mai vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. E adevărat că renaşterea şi înnoirea noastră trebuie să se producă în duh, căci: “Cine nu se va naşte din apă şi din duh nu va intra în împărăţia lui Dumnzeu …”
Noi credem că prin sensibilitatea pe care ne-o transmit, colindele ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu mai direct decât pe orice altă cale. Ele pătrund în casele şi-n sufletele noastre, aduse de copiii care, cu vocile lor diafane şi cristaline, cu inocenţa lor, bat la uşile creştinilor, alungând din inimile lor bezna păcatului şi aprinzând candela nădejdii de mântuire, într-o lume bântuită de stihiile şi furiile răutăţii. Aceşti copii nu au nevoie să li se vorbească savant despre Dumnezeu, ei ştiu să-L primească direct, intuitiv, cu sufletul deschis, prin curăţenia şi neprihănirea sufletelor lor. Cu siguranţă că de aceea Dumnezeu îndeamnă, pe cei ce doresc mântuirea, la trăire în starea copilăriei nevinovate. În prejma crăciunului n-ar fi nepotrivit să ne străduim a redescoperii copilăria cu frumuseţea, candoarea şi puritatea ei. Să redevenim pentru o clipă copii! Să nu ratăm această şansă unică a mântuirii prin colindele copilăriei!
Pr. prof. Constantin Pătuleanu