Despre Sfântul Diadoh al Foticeei nu avem foarte multe elemente biografice. Știm că a trăit în veacul al V-lea și că a fost Episcop al Foticeei în provincia Epirului, în nordul Greciei de astăzi. Cea mai importantă lucrare a sa este „Cuvânt ascetic în 100 de capete”, tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae și publicată în Filocalia, vol I, Sibiu, 1946.
Sfântul Diadoh se arată a fi un bun cunoscător al sufletului omului și un fin analist al procesului de îndumnezeire a acestuia. Lucrarea lui este, cum spune părintele Stăniloae, un tratat asupra vieții duhovnicești, scris de un om care a experiat el înșuși așa numita unio mistica, unirea sufletului cu Dumnezeu intermediată de virtutea iubirii.
Viața duhovnicească presupune restabilirea chipului lui Dumnezeu în omul întinat de păcat prin baia botezului. Harul dăruit omului în taina botezului curăță chipul, îl spală de întinăciunea păcatului. A doua etapă a procesului de desăvârșire este asemănarea cu Dumnezeu,fapt ce presupune colaborarea noastră cu lucrarea harului, care se sălășluiește în adâncul de taină al sufletului. Sfântul Diadoh atrage însă atenția că toți oamenii sunt după „chipul” lui Dumnezeu, dar „după asemănare” nu sunt decât cei care prin multă dragoste și-au „robit libertatea” lor în Dumnezeu.
Viața duhovnicească începe cu „frica de Dumnezeu”, care conduce la curățirea sufletului de păcate, concomitent cu îndepărtarea grijilor lumești. O altă etapă este curățirea de patimile trupești prin ascultare și înfrânare, urmată de curățirea minții de gânduri necurate. Sfântul Diadoh subliniază însă că numai Duhul poate curății mintea cu adevărat, căci „… atunci când mintea începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii dumnezeiești, se face întreagă străvezie, încât își vede cu îmbelșugare propria ei lumină”. Curățirea de păcate conduce la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci doar nepătimire.
Un accent special este pus de Sfântul Diadoh pe cunoașterea lui Dumnezeu în lumină, întrucât lumina cunoștinței ne ajută să deosebim, fără de greșeală, binele de rău. Pe de o parte, „cel care nu a fost încă luminat” nu poate avea acces la „vederile dumnezeiești”, pe dealtă parte, nici cel învăluit din belșug de lumina Duhului nu poate cuvânta despre Dumnezeu, întrucât lipsa lumini aduce neștiință, iar cel învăluit de lumină, aflându-se în extaz, se bucură de „slava Domnului”. Prin urmare, conchide Sfântul Diadoh, doar cel care ține „mijlocia iluminării” poate și trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. El precizează însă că atât înțelepciunea, cât și cunoștința sunt daruri ale Duhului Sfânt. Cunoștința însă este adusă „de rugăciune și de liniște multă”, în absența grijilor, pe când înțelepciunea conduce la„ meditarea fără slavă deșartă la cuvintele Duhului”.
Articol publicat pe basilica.ro
Pr. prof. Constantin Pătuleanu